În timp ce națiunea plânge pentru victimele oribilului bombardament de ieri din Boston, cineva caută lecții în mijlocul măcelului și găsește puține. Că violența este inacceptabilă iese în evidență, desigur. Acea ura – pentru umanitate, pentru viață sau orice altceva ar fi putut fi animat pe bombardier sau pe bombardieri – nu este niciodată sursa unei acțiuni umane constructive pare a fi o secundă destul de apropiată.
Dar îndrăznesc să spun că există mai multe; o lecție mult mai puțin evidentă și mult mai inconfortabilă, pe care mulți detestă să o învețe, dar pe care un astfel de eveniment o face ușor evident și pe care trebuie să o recunoaștem, oricât de dureros ar fi.
Este o lecție despre rasă, despre alb și, în mod specific, despre privilegiul alb.
Știu că nu vrei să auzi. Dar nu prea îmi pasă. Deci aici merge.
Privilegiul alb este să știe că, chiar dacă atacatorul de la Maratonul din Boston se dovedește a fi alb, identitatea lui nu va duce la ca oamenii albi să fie, în general, identificați pentru suspiciuni de forțele de ordine, de TSA sau de FBI.
Privilegiul alb este să știe că, chiar dacă atacatorul se dovedește a fi alb, nimeni nu va cere ca albii să fie profilați ca teroristi, ca urmare, supuși unei examinări speciale sau amenințați cu deportarea.
Privilegiul alb este să știi că, dacă atacatorul se dovedește a fi alb, el sau ea va fi privit ca o excepție de la o regulă care altfel nu este albă, o aberație, o anomalie și că el sau ea se va putea alătura rândurilor Tim McVeigh și Terry Nichols și Ted Kaczynski și Eric Rudolph și Joe Stack și George Metesky și Byron De La Beckwith și Bobby Frank Cherry și Thomas Blanton și Herman Frank Cash și Robert Chambliss și James von Brunn și Robert Mathews și David Lane și Michael F. Griffin și Paul Hill și Ioan Salvi și James Kopp și Luke Helder și James David Adkisson și Scott Roeder și Shelley Shannon și Dennis Mahon și Wade Michael Page și Byron Williams și Kevin Harpham și William Krar și Judith Bruey și Edward Feltus și Raymond Kirk Dillard și Adam Lynn Cunningham și Bonnell Hughes și Randall Garrett Cole și James Ray McElroy și Michael Gorbey și Daniel Cowart și Paul Schlesselman și Frederick Thomas și Paul Ross Evans și Matt Goldsby și Jimmy Simmons și Kathy Simmons și Kaye Wiggins și Patricia Hughes și Jeremy Dunahoe și David McMenemy și Bobby Joe Rogers și Francis Grady și Demetrius Van Crocker și Floyd Raymond Looker, printre panteonul oamenilor albi care se angajează în (sau au complotat) violențe motivate politic menite să terorizeze și să omoare, dar ale căror acțiuni duc la asumarea absolutului nimic despre oamenii albi în general, sau despre creștinii albi în special.
Iar privilegiul alb este să nu știe nimic despre crimele comise de majoritatea teroriștilor enumerați mai sus - într-adevăr, să nu fi auzit niciodată majoritatea numelor lor - cu atât mai puțin să facem presupuneri cu privire la rolul pe care îl poate avea identitatea lor rasială sau etnică. au jucat în crimele lor.
Privilegiul alb este să știm că, dacă atacatorul din Boston se dovedește a fi alb, nu ni se va cere să-l denunțăm, astfel încât să ne dovedim loialitatea față de binele național comun. Este să știm că data viitoare când un polițist ne vede pe unul dintre noi stând pe trotuar aplaudând alergătorii într-un maraton, acel polițist va spune exact nimic la noi ca urmare.
Privilegiul alb este să știi că, dacă ești un student alb din Nebraska – spre deosebire de, să zicem, un student din Arabia Saudită – că nimeni, și vreau să spun nimeni ar crede că este important să vă rețin și să vă chestioneze în urma unui bombardament precum cel de la Maratonul din Boston.
Și privilegiul alb este să știi că, dacă acest bombardier se dovedește a fi alb, guvernul Statelor Unite nu va bombarda orice câmp de porumb sau oraș de munte sau suburbie învechită din care a venit respectivul bombardier, doar pentru a se asigura că alții ca el sau ea nu vor primi. vreo idee. Și dacă se dovedește a fi membru al armatei republicane irlandeze, nu vom bombarda Belfastul. Și dacă este un catolic italo-american, nu vom bombarda Vaticanul.
Pe scurt, privilegiul alb este lucrul care vă permite (dacă sunteți alb) - și mie - să vedeți evenimente tragice ca acesta ca fiind pur și simplu oribile și din perspectiva victimelor pure și inocente, mai degrabă decât a trebui să vă întrebați și să se uită peste umăr și să întrebe, chiar dacă numai pe tonuri tăcute, dacă cei pe lângă care trecem pe stradă s-ar putea gândi că cumva am fost implicați.
Este sursa inocenței noastre necâștigate și cauza opresiunii nejustificate a altora.
Asta e tot. Și contează.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează