Sursa: Jerusalem Post
Se pare că majoritatea israelienilor și palestinienilor ar fi de acord că soluția celor două state nu mai este o soluție viabilă a conflictului israeliano-palestinian. De asemenea, pare clar că nu există nicio altă soluție care a fost prezentată care să pară viabilă. La fel de neviabil este și status quo-ul realității bi-naționale nedemocratice care include ocupația militară a Cisiordaniei și blocada asupra Gazei, care în mod esențial închidează peste două milioane de oameni. Pe teritoriul dintre râul Iordan și Marea Mediterană, jumătate din populație se definește ca palestinian, iar cealaltă jumătate se definește ca evreu-israelian. La baza acestui conflict s-a aflat o majoritate a oamenilor de ambele părți care solicită dreptul de a obține o expresie teritorială a identității lor colective. Această cerere a fost exprimată în principal prin folosirea forței și a violenței pentru a atinge acel drept și, de asemenea, pentru a refuza celeilalte părți dreptul său.
Au existat, de asemenea, momente în ultimele decenii în care părea să existe o mică majoritate de ambele părți dispusă să recunoască drepturile naționale colective ale celeilalte părți, în timp ce minorități semnificative din ambele comunități au insistat că nu există un astfel de drept. Nu știu care este soluția acestui conflict și nici nu susțin sau susțin vreo interpretare anume a unei soluții. Am intrat în acest conflict ca absolvent al unei mișcări de tineret sioniste. Am emigrat în Israel când aveam 22 de ani, recunoscând deja că erau două popoare care trăiau în acest pământ.
În 1978, primul meu an de viață ca israelian, mi-am început căutarea pentru egalitate și pace. Mi-am petrecut primii doi ani în Israel făcând voluntariat ca lucrător comunitar în orașul israeliano-palestinian Kafr Kara. Știam că, pentru a exista o soluție la conflict, trebuie să existe o recunoaștere reciprocă a drepturilor naționale colective. Negarea existenței unuia dintre popoare și a narațiunii lor naționale duce la continuarea conflictului și la incapacitatea de a conversa cu scopul de a căuta modalități de a trăi pe pământul în pace dintre râu și mare.
Recunoașterea narațiunii opuse nu necesită neapărat acceptarea ei ca adevăr și legitimarea ei în întregime. Înseamnă a pune un punct de referință și a accepta existența celorlalți oameni și că și celelalte persoane au dreptul la autodeterminare pe Pământ. Merriam-Webster definește autodeterminarea ca fiind: „determinarea de către popor a unei unități teritoriale a propriului statut politic viitor”. Există definiții ale autodeterminarii care includ suveranitatea, dar suveranitatea are multe forme, iar conceptul de suveranitate a evoluat de-a lungul secolelor și a preluat realități politice diferite.
Pentru evrei-israelieni și palestinieni care au suferit mai mult de un secol de conflict acut asupra controlului asupra pământului, o formă de autodeterminare și suveranitate este esențială și niciuna dintre părți nu este dispusă să renunțe la dreptul lor de a-și controla propriul destin. Ambele părți au nevoia să-și asigure identitatea și să ofere securitate poporului și pământului lor. Nu poate exista nicio soluție la conflict care să împiedice sau să limiteze oportunitățile de creștere economică, prosperitate, egalitate și libera circulație.
Disparitățile economice dintre părțile de astăzi sunt o funcție a conflictului și a controlului israelian asupra teritoriilor și a economiei palestinienilor. Împiedicarea de către Israel de a le permite palestinienilor să-și folosească pe deplin propriile terenuri și resurse este inacceptabilă în orice soluție posibilă. Lipsa capacității de a face revendicări asupra terenurilor și proprietăților deținute anterior de către palestinieni este, de asemenea, ceva care trebuie abordat în găsirea de soluții la conflict, mai ales în timp ce evreii au dreptul de a revendica terenuri și proprietăți în Ierusalimul de Est și în alte părți înainte de 1948.
Soluția cu două state de la Oslo s-a bazat pe formula că palestinienii ar crea un stat pe 22% din pământ, în timp ce Israelul va fi recunoscut pe 78% din pământ. Formula de împărțire disproporționată a fost concepută deoarece palestinienii nu au reușit să accepte rezoluția de împărțire a Națiunilor Unite în 1947. Costul nerecunoașterii de către palestinieni a pierdut o mare parte din suprafața de teren pe care ar fi putut-o primi în cadrul rezoluţie. Conform planului ONU, care era, de asemenea, disproporționat, acordând numărului mic de evrei o cotă mai mare din pământ, ambele state ar fi avut minorități mari ale celorlalți oameni din statul lor.
În absența soluției cu două state și în urma eșecului Oslo, s-ar putea ca parametrii teritoriali să se fi schimbat și ar putea fi necesar să se împace cu defalcarea populației 50:50 și cu aspectele teritoriale ale marilor Populațiile palestiniene din linia verde din Galileea, Micul Triunghi și Negev. Acest lucru nu înseamnă neapărat delimitarea granițelor de stat dure pe linii diferite, ci în redefinirea conceptului de autodeterminare și drepturi colective. Într-un model federal, toți rezidenții întregului teritoriu ar putea deține mai mult de un tip de documente de identitate, inclusiv „cetățean al statului federal” și „cetățean al unei unități sub-autonome” în cadrul statului federal. Ar putea fi create zone semi-autonome în care sunt disponibile expresii culturale ale identității care sunt susținute de stat în mod egal, iar organisme reprezentative autonome sunt alese pentru a furniza servicii.
Într-un aranjament confederal, ar putea exista și mai multe posibilități pentru diferite tipuri de documente de identitate. Ar putea fi bazat pe un model cu două state pe liniile din 4 iunie 1967, în care ar putea exista posibilitatea de a deține cetățenia ambelor state, care ar putea fi relevantă pentru cetățenii palestinieni ai Israelului și pentru cetățenii evrei din Palestina. Primul punct de referință pentru cetățenie ar fi reședința fizică a persoanei, iar apoi o a doua posibilitate de a solicita deținerea cetățeniei celei de-a doua țări. Toți cetățenii ar putea fi cetățeni ai statului confederat în același mod în care cetățenii celor 27 de țări ale UE își dețin pașapoartele de stat național, care sunt și pașapoarte UE.
Aceste probleme sunt importante, dar, în cele din urmă, cele mai importante întrebări se referă la control și securitate. Care este sursa autorității și cine are dreptul să mobilizeze și să utilizeze forța fizică? Aici nu există o soluție care să nu includă mecanisme deținute și operate de ambele părți împreună. Aceasta este, de asemenea, baza pentru găsirea de soluții care să facă posibilă viața într-o relativă pace pe acest pământ – se poate face doar împreună cu toate partidele relative la masă. Procesul de ieșire din cutia soluțiilor eșuate este plictisitor și provocator, dar este unul în care trebuie să ne angajăm și cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Scriitorul este un antreprenor politic și social care și-a dedicat viața statului Israel și păcii dintre Israel și vecinii săi. Acum regizează The Holy Land Investment Bond.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează