LA 28 IULIE 1989, un detașament de comandouri israeliene puternic înarmate a coborât asupra satului Jibchit, din sudul Libanului. Era ora 2 dimineața. Ei au dat buzna în casa șeicului Abdul Karim Obeid, liderul miliției Hezbollah, și-au bătut soția și au ucis un vecin cu împușcare înainte de a-l pune pe șeic și alți doi bărbați într-un elicopter. Unul dintre cei capturați era un tânăr pe nume Hashem Fahaf, care nu avea nicio legătură cu Hezbollah, celălalt era garda de corp a șeicului.
Potrivit Ministerului israelian al Afacerilor Externe, care poartă a util, dacă condamnare relatare a răpirii pe site-ul său, „Israelul a sperat să-l folosească pe șeic drept card pentru a afecta un schimb de prizonieri și ostatici [deținuți de Hizbollah] în schimbul tuturor șiiților deținuți de acesta”.
Acțiunea Israelului a fost atât de neplăcută încât Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate o rezoluție (nr. 638) care cere „eliberarea imediată în siguranță a tuturor ostaticilor și a persoanelor răpite, oriunde și oricine sunt ținuți”. Inutil să spun că Tel Aviv a ignorat rezoluția. La urma urmei, răpirea necombatanților, inclusiv minori, și ținerea ostaticilor, a fost o parte integrantă a strategiei militare a Israelului. În mai 1994, soldații israelieni au răpit un om de afaceri libanez proeminent și fost comandant al miliției Shia Amal, Mustafa al-Dirani, și l-au adus în Israel. Scopul acelei răpiri a fost să încerce să obțină informații despre locația lui Ron Arad, un navigator al forțelor aeriene care fusese doborât peste Sidon în 1986, în timpul agresiunii Israelului împotriva Libanului.
Domnul Fahaf, a cărui prezență Israelul a refuzat să o recunoască ani de zile, a petrecut 11 ani în închisoare înainte ca Curtea Supremă să dispună în cele din urmă eliberarea lui. I s-a permis să se întoarcă acasă împreună cu alți 18 cetățeni libanezi care – ziarul israelian Haaretz. raportat în august 2003 — a fost ținută „conform versiunii oficiale... ca `monede de schimb’ pentru Ron Arad”. Doi dintre cei eliberați fuseseră răpiți când erau băieți și ajunseseră la maturitate în captivitate.
Sheikh Obeid și domnul Dirani au fost în cele din urmă eliberați în 2004, după ce au fost ținuți ostatici de guvernul israelian timp de 15 și, respectiv, 10 ani. Ambii bărbați au petrecut perioade lungi de timp în Tabăra 1391, numit Guantanamo a Israelului, o închisoare a cărei existență autoritățile israeliene nu o recunosc liber. Acolo era domnul Dirani violat, abuzat sexual și torturat de soldații israelieni. Un proces intentat de el împotriva statului Israel este în prezent în așteptare în fața unui judecător din Tel Aviv. El pretinde daune în valoare de 6 milioane NIS (1.5 milioane de dolari).
Eliberarea din 2004 a făcut parte dintr-un schimb general de prizonieri intermediat de guvernul german în care Hizbollah a eliberat un om de afaceri israelian și un colonel de rezervă confiscat în 2000 pentru a forța Tel Aviv să-l elibereze pe șeicul Obeid. Hezbollah a returnat, de asemenea, cadavrele a trei soldați israelieni uciși în acțiune. În schimb, Israelul i-a eliberat pe șeic, pe domnul Dirani și pe alți 33 de ostatici libanezi și arabi, precum și pe 400 de prizonieri palestinieni. De asemenea, a returnat cadavrele a 59 de cetățeni libanezi uciși de forțele sale de securitate de-a lungul anilor.
Este necesar să ne amintim întreg acest episod sordid pentru a pune în perspectivă acțiunea nebună a Hezbollah-ului de a captura doi soldați israelieni peste linia albastră care desparte Libanul de Israel. Datorită Israelului, răpirile și luarea de ostatici – precum și țintirea necombatanților și chiar a copiilor – au devenit tactici militare „acceptabile” în regiune, deși ar fi greu să dai peste vreo referire la șeic. Obeid sau domnul Dirani în știrile internaționale care au urmat acțiunii lui Hezbollah. Miliția șiită vrea ca Tel Aviv să elibereze câțiva prizonieri libanezi care se află încă în închisorile israeliene, cărora li sa promis libertatea în 2004, dar nu au fost niciodată eliberați. Cel mai proeminent dintre ele este Samir Kuntar, capturat în 1978 în timpul unui raid de gherilă asupra unei așezări israeliene de lângă granița cu Liban. Kuntar a fost găsit vinovat de uciderea unui bărbat civil și a fiicei sale mici și condamnat la peste 500 de ani de închisoare de către un tribunal israelian. Autoritățile israeliene s-ar putea refuza să elibereze un „ucigaș de copii condamnat”. Dar respingând posibilitatea unei înțelegeri negociate și bombardând fără discernământ Libanul, Tel Aviv și-a transformat propriii soldați în călăii copiilor. Atunci când un post bine marcat al Națiunilor Unite este lovit direct și ambulanțele sunt lovite – potrivit o expediere recentă de Robert Fisk – cu rachete care străpung simbolul Crucii Roșii și Semilunii chiar în centru, este greu de acceptat afirmația israeliană că toate decesele civililor au fost neintenționate.
Scopuri adevărate de război
Reamintirea istoriei recente a răpirilor este necesară și pentru un alt motiv: pentru a sparge mitul că răspunsul militar israelian disproporționat și total criminal care pulverizează Libanul și poporul său de astăzi este oarecum condus de dorința de a-i elibera pe cei doi soldați răpiți.
Citiți ce spune Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru securitate națională din SUA a spus la o mică adunare la Washington saptamana trecuta despre asta. „Urăsc să spun asta, dar o voi spune. Cred că ceea ce fac israelienii astăzi, de exemplu în Liban, este efectiv – poate nu în intenție – uciderea ostaticilor. Uciderea ostaticilor... Pentru că atunci când ucizi 300 de oameni, 400 de oameni, care nu au nimic de-a face cu provocările organizate de Hezbollah, dar o faci în mod deliberat, fiind indiferent față de amploarea daunelor colaterale, ucizi ostatici în speranța de a-i intimida pe cei pe care doriți să îi intimidați. Și mai probabil decât nu îi vei intimida. Pur și simplu îi vei revolta și îi vei transforma în inamici permanenți, numărul acestor inamici crescând.”
Pe lângă fantezia conform căreia cea mai recentă agresiune israeliană împotriva Libanului se referă la protejarea intereselor legitime de securitate ale Israelului, este și cererea ridicată în diferite părți ca o forță NATO de menținere a păcii să fie dislocată pe partea libaneză a graniței pentru a dezarma Hezbollah. . Se face frecvent referire la Rezoluția 1559 a Consiliului de Securitate din 2004, care a cerut guvernului libanez să-și afirme suveranitatea asupra întregului său teritoriu și să dezarmeze miliția șiită. Când se potrivește Israelului și Statelor Unite, rezoluțiile Națiunilor Unite precum 242 și 338 privind Palestina sau 638 privind eliberarea ostaticilor pot fi ignorate ani la rând. Dar alte rezoluții capătă o patină biblică și li se cere o conformare instantanee. Prin amestecul grosolan în afacerile interne ale Libanului, Rezoluția 1559 a fost în mod clar ultra vires a Cartei ONU. De aceea a trecut cu cea mai strictă majoritate posibilă. Rusia și China au ales să se abțină decât să își exercite dreptul de veto, deoarece rezoluția nu prevedea niciun mecanism de aplicare. În orice caz, este absurd ca Israelul – care bombardează Libanul după bunul plac și își trimite trupele – să vorbească în favoarea unei rezoluții care cere guvernului libanez să-și afirme suveranitatea.
În calitate de bloc de pace israelian, Gush Shalom, a spus, ofensiva actuală împotriva Libanului – precum invazia din 1982, care a dus la două decenii de ocupație – a fost pregătită dinainte în așteptarea unei provocări adecvate. Raidul de răpire al Hezbollah a oferit regimului Olmert scuza de care avea nevoie pentru a lansa un război pentru eliminarea fizică a miliției și eventuala instalare a unui regim flexibil în Liban, care să fie conform cererii Israelului – și a SUA’ –. În multe privințe, scenariul nu este atât de diferit de felul în care răpirea unui soldat israelian de către gherilele palestiniene i-a oferit Tel Avivului pretextul să facă ceva ce mâncărime să facă încă de când Hamas a câștigat alegerile.
În ambele cazuri, Israelul și principalul său susținător internațional, SUA, au dovedit cât de falsă este viziunea lor despre un „Noul Orient Mijlociu” centrat pe respectul pentru democrație și drepturile omului. Atacând Gaza și Libanul, de asemenea, cu o forță militară atât de copleșitoare și disproporționată, Israelul a întors în mod decisiv spatele posibilității unui acord de pace negociat cu palestinienii și sirienii. Regimul Olmert nu are nicio intenție să renunțe la controlul său ilegal asupra terenurilor și acviferelor care aparțin altora. SUA nu doresc ca democrația să înflorească în regiune. Nici Israelul. Ceea ce își dorește sunt parteneri prea slabi, izolați sau flexibili pentru a insista asupra drepturilor lor. Ceea ce are în vedere sunt rezultate unilaterale, impuse prin negocieri cu canoniera, dacă este posibil, sau prin război, dacă este necesar. În ambele cazuri, sprijinul activ al administrației Bush și tăcerea restului lumii sunt esențiale.
Refuzul ONU de a condamna agresiunea israeliană împotriva Libanului și a Autorității Palestiniene, eșecul acesteia de a obține o încetare imediată a focului în ciuda creșterii numărului de civili și incapacitatea de a determina Israelul să ridice blocada inumană a Gaza și să elibereze miniștrii Hamas și Parlamentarii pe care i-a răpit luna trecută pregătesc calea pentru o tragedie umană de proporții monumentale. Atâta timp cât lumea continuă să liniștească Israelul în acest fel, oamenii din regiune – și în special israelienii – nu vor cunoaște niciodată pacea.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează