În mânia lui ataca cu privire la mișcarea de boicot, dezinvestire și sancțiuni (BDS) împotriva Israelului, domnul Bernard-Henri Levy încearcă cu disperare să calomneze mișcarea prezentând o serie de premise evident false, regurgitate și înșelătoare și ajungând, în consecință, la nejustificate, chiar ilogice. , concluzii. Ceea ce dl Levy încearcă în mod deosebit să ascundă sau să ascundă sunt obiectivele reale ale mișcării, cine stă în spatele ei și motivele din spatele ritmului său spectaculos de creștere în ultima vreme, în special în Franța și alte țări occidentale.
Faptul este că BDS Apelul a fost lansat de o mare majoritate a societății civile palestiniene la 9 iulie 2005, ca o fază calitativ nouă în lupta globală pentru libertatea, justiția și autodeterminarea palestinienilor. Peste 170 de partide politice palestiniene, federații sindicale, sindicate de femei, grupuri pentru drepturile refugiaților, ONG-uri și organizații de bază au cerut un boicot împotriva Israelului până când acesta își va respecta pe deplin obligațiile conform dreptului internațional. Înrădăcinat într-o istorie veche de un secol de rezistență civilă, nonviolentă împotriva colonialismului coloniștilor, ocupației și curățării etnice, efortul amintește cum oamenii de conștiință din comunitatea internațională „și-au asumat din punct de vedere istoric responsabilitatea morală de a lupta împotriva nedreptății, așa cum este exemplificat în lupta pentru abolirea apartheid în Africa de Sud", făcând apel la organizațiile internaționale ale societății civile și oamenii de conștiință din întreaga lume să "impune boicoturi ample și să implementeze inițiative de dezinvestire împotriva Israelului, similare cu cele aplicate în Africa de Sud în epoca apartheid".
Din 2008, mișcarea BDS a fost condusă de cea mai mare coaliție de organizații ale societății civile palestiniene din Palestina istorică și din exil, Comitetul Național BDS (BNC). Ancorată în respectul profund pentru dreptul internațional și drepturile universale ale omului, mișcarea s-a răspândit în întreaga lume, dând putere și mobilizând energiile creative și subliniind sensibilitatea față de particularitățile fiecărui context. Activiștii BDS de oriunde își selectează propriile ținte și stabilesc tacticile care se potrivesc cel mai bine mediului lor politic și cultural. Faptul că BDS respinge categoric rasismul de tot felul, inclusiv antisemitismul, și-a sporit și mai mult atractivitatea în rândul mișcărilor liberale și progresiste de pretutindeni.
În timp ce mai mulți activiști lideri ai BDS susțin în mod deschis soluția statală unitară, majoritatea membrilor coaliției care conduc mișcarea încă subscriu la soluția celor două state. Aceasta este, totuși, o problemă irelevantă, întrucât mișcarea BDS, fiind strict bazată pe drepturi, a evitat în mod constant să ia orice poziție cu privire la dezbaterea unui stat/două state, subliniind în schimb cele trei drepturi de bază care trebuie realizate în orice solutie politica. Încheierea ocupației israeliene care a început în 1967 a tuturor teritoriilor arabe, încetarea sistemului israelian de discriminare legalizată și instituționalizată împotriva propriilor cetățeni palestinieni și recunoașterea drepturilor refugiaților palestinieni de a se întoarce la casele lor de origine, sancționate de ONU, sunt cele trei principii de bază ale miscarea. Orice altceva este secundar și tactic.
Dl Levy denaturează complet poziția mea în această chestiune. Citând un articol de-al meu din 2003, el susține în mod ciudat că susțin o soluție „două Palestine”. Iată exact ale mele cuvinte: „… nu trebuie să negați că dreptul de întoarcere al refugiaților palestinieni contrazice cerințele unei soluții negociate cu două state. Israelul pur și simplu nu o va accepta niciodată, făcându-l călcâiul lui Ahile al oricărei soluții negociate cu două state, ca recordul s-a arătat amplu”. Ideea a fost că o soluție negociată cu două state va exclude de facto dreptul a două treimi dintre palestinieni, refugiații, de a se întoarce la casele lor, așa cum toți refugiații au dreptul conform dreptului internațional.
De mai bine de 27 de ani, am susținut în mod constant și deschis un stat laic și democratic în întreaga zonă a Palestinei istorice, unde toată lumea se bucură de drepturi egale, indiferent de etnie, religie sau orice atribut de identitate. În opinia mea, aceasta este formula cea mai consecventă din punct de vedere etic care poate găzdui dreptul inalienabil palestinian la autodeterminare, inclusiv întoarcerea refugiaților, cu drepturile de toate locuitorii pământului la justiție, pace, demnitate și drepturi democratice. Indiferent, chiar dacă poziția mea reală cu privire la această problemă a fost prezentată de domnul Levy, extrapolarea din această presupusă poziție a mea pentru a implica întreaga mișcare BDS nu numai că este lipsită de onestitate intelectuală; este logic echivalent cu a afirma că mișcarea anti-război din Franța, să zicem, complotează să înlocuiască sistemul capitalist cu o ordine socialistă bazată pe a avea un comunist (sau unul pur și simplu pretins a fi comunist) printre liderii săi.
Ca orice mare coaliție democratică de grupuri care este construită pe principii comune, dar care susține și respectă cu drag pluralismul, mișcarea BDS, după cum poate concluziona oricine din examinarea uriașului bilanț de declarații și documente oficiale emise în ultimii cinci ani, nu susține niciun soluție politică specifică a acestui conflict colonial. Numitorul comun al mișcării este susținerea drepturilor palestinienilor în conformitate cu dreptul internațional.
O altă eroare gravă în articolul dlui Levy este caracterizarea lui retorică a Israelului ca „democrație”. Africa de Sud a fost, de asemenea, singura „democrație” din Africa în timpul apartheidului. SUA au fost o „democrație”, de asemenea, când în sud milioane de afro-americani erau complet segregați și oprimați rasial. Un stat etnocentric, precum Israelul, care discriminează prin lege oamenii care nu sunt evrei și care ocupă, strămută forțat, colonizează și comite ceea ce experți internaționali de frunte și organizații pentru drepturile omului descriu drept crime de război, nu poate fi numit pe departe o democrație. Dacă Franța ar adopta legi care discriminează cetățenii săi evrei și îi favorizează pe cetățenii săi catolici, am numi-o democrație?
Fostul ministru al guvernului sud-african Ronnie Kasrils și autoarea britanică Victoria Brittain au abordat destul de bine acest aspect. ei scris:
Dorința ca o majoritate etnic-religioasă a evreilor israelieni s-a infiltrat dincolo de teritoriile ocupate pentru a pătrunde în agenda „națională” israeliană... De zeci de ani, minorității palestiniene din Israel i sa refuzat egalitatea de bază în sănătate, educație, locuințe și posesia terenurilor, doar pentru că nu este evreu. Faptul că acestei minorități i se permite să voteze cu greu remediază nedreptatea rampantă din toate celelalte drepturi fundamentale ale omului. Ei sunt excluși din însăși definiția „statul evreiesc” și nu au practic nicio influență asupra legilor sau politicilor politice, sociale și economice. De aici și asemănarea lor cu sud-africanii de culoare.
Mai mult, într-un moment în care un val de revolte populare matură regiunea arabă, cerând libertăți, justiție socială și democrație, este destul de grăitor, dacă este de așteptat în mare măsură, să vedem Israelul - și guvernul SUA - într-o asemenea panică și tumult, stând de partea greșită a istoriei, cu despoți și regimuri autoritare împotriva poporului. Deranjat de furtuna de critici, deși politicoase, la adresa dictaturii egiptene din partea aliaților săi europeni de până acum și chiar a unora din administrația SUA, Israelul a lansat un campanie diplomatică pentru a convinge capitalele cheie să-l sprijine pe Hosni Mubarak ca nu cumva să se piardă stabilitatea și ceilalți prieteni despotici ai Israelului din regiune să nu se simtă abandonați.
De asemenea, în Tunisia, lăudatul aparat de supraveghere electronică al fostului dictator Ben-Ali a fost condus în strânsă cooperare cu Israelul, după cum au raportat sistematic organizațiile societății civile tunisiene. Odată cu detronarea mai multor prieteni ai Israelului din regiune, devine foarte clar cât de mult au investit Israelul și partenerii săi occidentali în protejarea și susținerea regimurilor autocratice nealese din lumea arabă, parțial pentru a face o profeție auto-împlinită a Israelului ca „vila în mijlocul junglei” — mitul repetat adesea de grupurile de lobby ale Israelului.
Faptul că Israelul a fost timp de decenii cel mai bun prieten al apartheid-ului Africii de Sud, ajutându-o să dezvolte arme nucleare, să zdrobească rezistența populară a majorității negre și să evite boicotul larg răspândit împotriva sa nu a ajutat cazul Israelului în proiectarea unui brand înșelător de democrație și iluminarea fie.
În fine, în ceea ce privește evident înșelătoare și revendicare nefondată că un boicot al produselor israeliene echivalează cu boicotarea „mărfurilor evreiești”, ne putem întreba doar dacă un boicot al Sudanului, sau al Arabiei Saudite, de altfel, ar fi considerat islamofob? A fost boicotul împotriva Africii de Sud anti-creștin? De ce dublu standard când vine vorba de Israel? Mișcării BDS împotriva Israelului nu i-ar păsa mai puțin dacă este un stat evreu, musulman, catolic sau hindus; tot ceea ce contează este că este un opresor colonial care neagă cu insistență poporului palestinian drepturile fundamentale. Este prea greu de înțeles? Un boicot al Israelului astăzi este o datorie morală pentru toți cei cărora le pasă de statul de drept și de drepturile universale pentru toți oamenii, în mod egal.
* Omar Barghouti este membru fondator al mișcării BDS și autor al cărții „ Boicot, dezinvestire, sancțiuni: Lupta globală pentru drepturile palestinienilor,” (Haymarket, 2011).
Acest articol a fost publicat pentru prima dată în Huffington Post, Februarie 1, 2011.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează