Economia din mine mi-a permis să aștept până când „Capitalism – A Love Story” de Michael Moore a ieșit în cinematografele a doua difuzare – a meritat din plin așteptarea. Efectul puternic pe care Moore îl are asupra publicului său derivă din poveștile personale pe care le relatează, combinate cu simțul umorului care evidențiază natura bizară a societății noastre capitaliste. Poveștile evacuărilor, închiderile fabricilor, „Țăranii morți” și imaginile turnurilor corporative juxtapuse cu casele abandonate și putrezite oferă spectatorului un mesaj visceral puternic. Informațiile statistice au trecut pe lângă spectator în câteva secunde, tot ce a fost necesar pentru a sublinia cifrele din spatele realității emoționale a șomajului fără prea mult viitor.
Opiniile conducătorilor bisericii catolice care au caracterizat capitalismul ca fiind rău, spre deosebire de voința lui Dumnezeu, și calea lui Isus, au subliniat că acesta a fost împotriva tuturor preceptelor principalelor religie cu privire la grija pentru concetățean și pentru binele comun. Pentru o țară care jură loialitate „sub Dumnezeu”, aceste declarații contrastante sunt puternice.
O altă caracteristică evidențiată este perspectiva sa asupra mașinațiunilor politice ale jucătorilor de putere dintre Wall Street și Congres. Știam că există o influență uriașă, dar așa cum a prezentat Moore, cabala care controlează pare să fie jucătorii lui Goldman Sachs, bătrânii Clintoniți care au manipulat piețele și politicienii pentru a-și permite propriile sute de milioane de câștiguri. Alături de aceasta este și povestea respingerii planului de salvare la prima sa apariție, urmată de acceptarea acestuia după o manipulare grea din culise a democraților.
S-au contrastat cu eforturile unei fabrici de fabricare a ușilor și ferestrelor care a ocupat uzina după ce a primit notificarea de concediere în masă a intrat în administrare judiciară. Angajații și-au „câștigat” bătălia, dar trebuie să recunosc că am fost surprins de suma slabă oferită pentru fiecare muncitor la 6000 de dolari pe angajat. A ridicat câteva întrebări: Ce s-ar întâmpla dacă angajatorii ar fi ocupat fabrica și ar fi luat în posesie producția sub propria lor îndrumare cooperativă? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi susținut un pachet de beneficii mai mare, potrivit efortului pe care l-au depus companiei? Ce s-ar întâmpla dacă toți muncitorii ar ocupa fabricile din care au fost expulzați și le-ar revendica pentru ei?
Chiar și cu prezentarea lui Moore, acoperă doar jumătate din imagine și poate că în viitor vom vedea cealaltă jumătate. Acest film s-a axat pe problemele interne cu datorii personale și dispozitive financiare atât de obscure încât economiștii și cei care le susțin nu le pot explica (și niciodată nu vor putea să o explice, deoarece baza matematică a economiștilor este mai mult o vrăjitoare decât o adevărată analiză matematică). Ceea ce nu s-a văzut în film sunt influențele străine care au un impact uriaș asupra economiei SUA acum și în viitor.
China este cea mai mare influență, cu sprijin substanțial din Japonia, Taiwan și Coreea de Sud. Aceste țări dețin cantități uriașe de datorii SUA, ceea ce le oferă o influență semnificativă asupra deciziilor politice ale SUA. Ei câștigă controlul asupra proceselor industriale de vârf și a tehnologiilor informaționale care la un moment dat mențineau liderul SUA în război și economie (ambele strâns legate între ele).
Ideea principală aici este că, din această cauză, recesiunea/depresia nu se va încheia mult timp pentru muncitorii șomeri care și-au urmărit casele, locurile de muncă, viețile și visele de viitor dispărând în gura bunăstării corporative. oferit de Congres. China și colab. dețin viitorul lor. Corporațiile își dețin viitorul. Ei lucrează împreună pentru a continua această proprietate. Da, poate că cifrele și statisticile vor demonstra că recesiunea s-a terminat, dar realitatea pentru zecile de milioane de șomeri, neadăpostiți, neasigurați nu se va termina doar pentru că statisticile PIB spun că s-a terminat. Plutocrația este bine stabilită. Dar dacă...
Moore este foarte aproape de a cere o rebeliune semnificativă a maselor împotriva liderilor lor de pe Wall Street și Congresului. Câteva dintre personajele din film exprimă sentimentul că trebuie făcut ceva mai puternic. Așadar, dacă... și dacă cei 30 sau mai mult de șomeri, subangajați, nemulțumiți ar decide să mărșăluiască, nu spre Washington, ci spre New York, pentru a revendica posesia Wall Street și a cere o schimbare a sistemului. Este extrem de puțin probabil, dar cu sentimentele exprimate în lentila lui Moore fiind la fel de puternice precum au fost, oamenii din vârf nu sunt puțin îngrijorați că nu doar unul, două sau o duzină, ci mii și milioane ar putea decide să creeze vreo formă de protest în masă?
Aceasta este o întrebare fără răspuns, dar având în vedere istoria controlului SUA asupra muncii și asupra populației sale generale, acest tip de mișcare de masă nu este probabil. Propaganda americană este omniprezentă și persuasivă din punct de vedere psihologic și începe de îndată ce orice copil se poate uita la televizor – se numește în mod normal publicitate, dar constă și în toate emisiunile care îi îndeamnă pe compatrioți la „piețe libere” și „capitalism” și să-și jură loialitatea. ...un alt concept interesant, jurându-și loialitate cui... sau ce? Barajul usor al reclamelor consumatorilor pentru „visul american” mai bun, combinat cu sprijinul corporativ al sistemelor de credite ipotecare și datorii personale, combinat cu datoria SUA față de țări străine, lasă cetățeanul obișnuit cu puțin recurs la o viață moderată, sănătoasă, cu îngrijire pentru bolnavi, asistență pentru șomeri, o pensie universală modestă și asistență medicală universală.
Majoritatea cititorilor probabil că au văzut deja filmul, așa că comentariile mele pot părea redundante pentru unii, antagoniste pentru alții, dar sperăm să adauge perspectiva că există alte influențe mai mari asupra economiei SUA. Nelegiuirea corporativă atât pe plan intern, cât și în străinătate garantează aproape sărăcirea cetățeanului american mediu care lucrează. E vreo șansă să-l vedem pe Michael Moore bătând la ușa diferitelor corporații care au transferat tehnologie și procese industriale în străinătate?
Jim Miles este un educator canadian și un colaborator/columnist obișnuit cu articole de opinie și recenzii de cărți pentru The Palestine Chronicle. Munca lui Miles este, de asemenea, prezentată la nivel global prin alte site-uri web alternative și publicații de știri.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează