Săptămâna trecută am susținut că atacul Israelului asupra Libanului a fost premeditat. Capturarea de către Hezbullah a doi soldați a oferit guvernului scuza pentru a lansa un atac pe care îl planificase din 2004. Atât Bush, cât și Blair știau că se va întâmpla și i-au dat aprobarea.
Am fost, desigur, denunțat de susținătorii guvernului Israelului ca fiind un antisemit și un apolog al terorii. Dar duminică această ipoteză a fost confirmată de un articol publicat de Seymour Hersh în New Yorker. Israelul, i-au spus informatorii săi, „concepuse un plan pentru atacarea Hezbollahului – și îl împărtășise cu oficialii administrației Bush – cu mult înainte de răpirile din 12 iulie”. Un consultant guvernamental american a dezvăluit că oficialii israelieni au vizitat Washingtonul la începutul verii „pentru a obține undă verde pentru operațiunea de bombardament și pentru a afla cât de mult ar suporta Statele Unite.”(1)
Atunci apare o întrebare evidentă. De ce? Având în vedere că invazia a costat Israelul mult mai mult atât în ceea ce privește viețile cât și statutul internațional decât ar fi putut face statu quo-ul, de ce a ales guvernul lui Ehud Olmert să atace?
Motivele administrației americane sunt ușor de înțeles. Neoconiştii cred că, atacând Hezbullah, Israelul îi ajută să se confrunte cu Iranul(2). Raidurile sale de bombardare ar putea fi chiar o cursă umedă pentru un asalt asupra instalațiilor nucleare ale Iranului. În timp ce o invazie la scară largă a acestei țări este imposibilă, lupta împotriva gherilelor pe care le consideră mandatari iranieni este următorul lucru cel mai bun. Pe măsură ce stăpânirea lui Bush asupra realității slăbește, el chiar pare să creadă că caută o confruntare finală cu forțele răului, care va avea ca rezultat un triumf pentru „libertate și democrație” la fel de definitiv ca a doua venire a Domnului (în fie în cazul în care este implicată o apocalipsă). Dar de ce s-ar lăsa Israel să fie folosit ca berbec?
Răspunsul evident este că a crezut că va câștiga. Dacă da, acest lucru sugerează un eșec de a învăța chiar și din istoria recentă. În 1996, Hezbullah, forța șiită care s-a format pentru a lupta cu trupele israeliene care ocupau sudul Libanului, a lansat rachete Katyusha în nordul Israelului. Shimon Peres, sperând – ca și Olmert – să arate electoratului că era la fel de dur ca oricare dintre generali, a decis să elibereze civilii din sudul Libanului prin bombardamente puternice și apoi să distrugă Hezbullah. A primit sprijinul Statelor Unite, a alungat 400,000 de oameni din casele lor, dar nu a reușit să învingă inamicul. Gherilele au continuat să-și trimită rachete în Israel, în timp ce obuzele israeliene au ucis 102 civili care se refugiau în satul Qana. Indignarea rezultată a forțat guvernul SUA să susțină o încetare a focului. Zece ani mai târziu, întregul fiasco – inclusiv uciderea civililor în Qana – trece ca un film repetat.
Nu sugerez că administrația lui Olmert a crezut că va pierde. Dar mi se pare că, pentru a fi atât de orb la lecțiile din 1996, trebuie să fi avut un stimulent puternic să atace. Este posibil, așa cum au susținut unii, ca Israelul să urmărească o revendicare teritorială?
Editorialista israeliană Tanya Reinhart ne amintește că David Ben-Gurion, fondatorul statului Israel, credea că granițele acestuia ar trebui să fie „naturale”: Iordanul în est, Canalul Suez și Sharm el-Sheikh în sud- vest și sud și râul Litani (30 km în interiorul Libanului) în nord(3). În cartea sa Zidul de fier: Israel și lumea arabă, istoricul Avi Shlaim descrie „planul fantastic” al lui Ben-Gurion pentru anexarea sudului Libanului și transformarea restului țării într-un stat maronit. În 1956, el a explicat această schemă guvernelor britanic și francez la discuțiile secrete de la Sevres care au lansat invazia Suezului. Șeful său de stat major, Moshe Dayan, plănuia să sponsorizeze un ofițer libanez care „se va declara salvatorul populației maronite”, apoi „va intra în Liban, va ocupa teritoriul necesar și va crea un regim creștin care se va alia cu Israelul. Teritoriul de la Litani spre sud va fi anexat în totalitate Israelului și totul va cădea la loc.”(4)
Există o mulțime de articole pe internet – inclusiv ale lui Reinhart – care sugerează că această ambiție a fost reînviată. nu cred.
Dovezile pe care le-am prezentat săptămâna trecută sugerează că soldații care planificau acest asalt au avut în vedere o operațiune care va dura trei săptămâni. Ei aveau să năvălească în Liban, să elimine Hezbullah și să iasă din nou. De când a început atacul, Israelul a făcut presiuni pentru ca altcineva – „forța multinațională” – să patruleze sudul Libanului în numele său. Deși guvernul este incapabil să învețe din 1996, încă pare să-și amintească lecția din mai 2000, când forțele armate israeliene au descoperit că o ocupație a sudului Libanului era imposibil de susținut. Nu am reușit să găsesc nicio dovadă că succesorii lui Ben-Gurion ar fi avut în vedere anexarea. Chiar și Ariel Sharon, care a proiectat invazia Libanului de către Menachem Begin în 1982, nu a avut în vedere o acaparare de pământ, ci instituirea unui guvern marionetă și distrugerea Organizației pentru Eliberarea Palestinei, în speranța că Cisiordania – nu sudul Libanului – ar putea fi încorporată. în Israel. Aceasta nu este o încercare de a ocupa mai mult teritoriu.
Dar nu poți citi nicio relatare despre politica israeliană fără a fi lovit de dominația extraordinară a generalilor. Suntem familiarizați cu dictaturile militare. Dar Israelul este unic prin faptul că este o democrație militară(5). Un sistem electoral mult mai corect decât al nostru plasează în mod repetat țara în mâinile războinicilor și uneori (mă gândesc la Yitzhak Shamir și Ariel Sharon) criminali de război(6). Chiar și atunci când civilii sunt aleși, ei sunt împinși de generali. Pentru a-și susține poziția, șefii războinici caută să se asigure că Israelul este în permanență în pragul războiului. După cum a observat Moshe Dayan, represaliile militare sunt un „drog de viață”(7). Avi Shlaim rezumă astfel argumentul lui Dayan. „În primul rând, [răzbunarea] a obligat guvernele arabe să ia măsuri drastice pentru a-și proteja granițele. În al doilea rând, și aceasta a fost esența, a permis guvernului israelian să mențină un grad ridicat de tensiune în țară și în armată”(8).
Războinicii din Israel au fost aproape întotdeauna împuterniciți prin acțiuni armate. Chiar și în timp ce planifica cel mai mare dezastru politic din istoria israeliană – Suez – Ben-Gurion a reușit să-și destituie ministrul de externe, Moshe Sharett, în căutarea păcii. Interesele lor sunt cel mai bine servite de escaladare, oricât de nepotrivită. După ce a început ultimul atac asupra Libanului, generalii au cerut să-l intensifice. La ședința cabinetului din 27 iulie, când devenise deja clar că atacul se transforma într-un dezastru strategic și politic, ei au insistat să li se permită să lanseze o ofensivă terestră la scară largă(9).
Cine pierde din acest război? Oamenii din Liban și din nordul Israelului, desigur, și poate – într-o zi – noi, ceilalți. Civilii din guvernul israelian, inclusiv Ehud Olmert. Dar nu și Hezbullah, care acum sunt proclamați eroi în națiunile musulmane din Orientul Mijlociu. Nu Bush sau Blair, pentru care fiecare atac al teroriştilor – chiar şi al celor motivaţi de opoziţia faţă de politicile lor – este o altă justificare a războiului lor împotriva terorii. Și nu Forțele de Apărare Israeliene. Confruntați cu inamici încurajați, aceștia pot cere mai multe resurse și puteri mai mari. Generalii nu intenționau să piardă, dar nici acest dezastru nu le-a făcut niciun rău. A făcut poporul israelian mai puțin sigur și, prin urmare, mai înclinat să voteze pentru cei care promit să-i apere.
Referinte:
1. Seymour M. Hersh, 21 august 2006. Privind Libanul. New Yorkerul.
2. Vezi Edward Luce, 12 august 2006. Bush „crede că conflictul este un război proxy SUA-Iran”. The Financial Times.
3. Tanya Reinhart, 28 iulie 2006. „Noul Orient Mijlociu” al Israelului. www.redress.btinternet.co.uk/treinhart17.htm
4. Moshe Dayan, citat de Avi Shlaim, 2000. The Iron Wall: Israel and the Arab World, p133. Pinguin, Londra.
5. Prietenul meu Oliver Tickell mi-a subliniat asta.
6. Shamir a ordonat asasinarea mediatorului ONU Folke Bernadotte. Sharon a permis falangistilor sa efectueze masacrul de la Sabra si Shatila.
7. Moshe Dayan, citat de Avi Shlaim, 2000. The Iron Wall: Israel and the Arab World, p133. Pinguin, Londra.
8. Avi Shlaim, ibid.
9. Ian Black, Inigo Gilmore și Mitchell Prothero, 30 iulie 2006. În ziua în care Israelul și-a dat seama că acesta a fost un adevărat război. Observatorul.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează