Cu doar câteva zile înainte de împlinirea a 14 ani de la invazia și ocuparea Afganistanului de către SUA, avioanele americane au bombardat un spital condus de organizația internațională extrem de credibilă și competentă, Medicin Sans Frontieres, în nordul țării, în orașul Kunduz. Atentatul a fost, se pare, solicitat de guvernul afgan, care pierduse orașul în fața talibanilor și al cărui contraatac inițial eșuase.
Cu paisprezece ani înainte, invazia SUA din 2001 avea ca scop explicit schimbarea regimului, scăparea de talibani. Paisprezece ani și mii de vieți mai târziu, talibanii sunt încă aici și sunt încă capabili să ia un oraș cu mult în afara zonei lor tradiționale de influență din sud. Există multe cauze pentru acest eșec. Ahmed Rashid a scris în cartea sa „Descent into Chaos” despre „Operațiunea Evil Airlift”, în care patronii talibani pakistanezi li s-a permis să evadeze în Pakistan în 2001. Oamenii care conduceau talibanii s-au întors în Pakistan, în timp ce mii de civili au murit în timpul regimului. bombe.
Dar mai important decât faptul că talibanii s-au împrăștiat în Pakistan pentru a se întoarce și a lupta într-o altă zi a fost faptul că, atunci când NATO i-a înlăturat pe talibani, ei și-au instalat oponenții: stăpâni care erau la fel de misogini și violenți ca și talibanii. Această realitate s-a schimbat doar lent și parțial, în ciuda mai multor alegeri din 2001: posturile superioare și funcțiile alese sunt încă populate de căpetenii războiului, iar armata afgană creată de ocupație se pare că împărtășește multe dintre problemele corupției cu armata irakiană creată de SUA în jurul valorii de în același timp și aproximativ în același mod. Este o armată mai eficientă în îmbogățirea comandanților decât în apărarea suveranității țării.
2001, anul invadat de SUA, este un an cheie pentru Afganistan, dar nu a fost începutul ororilor pe care le trăia Afganistanul. Războaiele din anii 1980, când coaliția SUA-Arabia-Pakistan a investit tot mai mult în grupuri de luptători care luptau împotriva unui regim susținut de Rusia, au fost decisive. Odată ce acei luptători au reușit schimbarea de regim în 1992, ei și-au petrecut următorul deceniu luptându-se între ei și completând distrugerea țării. Talibanii au stabilit un control instabil asupra majorității țării când SUA au invadat în 2001.
Astăzi, SUA, Israelul, Regatul Saudit, Turcia și alte câteva țări investesc în mod similar în grupuri de luptători (unii dintre aceleași grupuri ca și în Afganistan, inclusiv al-Qaida) care încearcă să schimbe un regim în Siria. Există toate motivele să credem că, dacă schimbarea de regim va reuși, câștigătorii vor fi al-Qaida și gruparea Stat Islamic. Indiferent dacă se luptă apoi între ei, așa cum au făcut mujahadeeni afgani, fie că consolidează un grup Stat Islamic în Siria, Irak și nu numai, și ei vor finaliza distrugerea țării lor. În câteva decenii, ne vom uita la imagini cu Siria din anii 1990 și începutul anilor 2000, care vor fi complet de nerecunoscut, deoarece Siria, așa cum fotografiile din anii 1960 și 1970 din Afganistan sunt de nerecunoscut astăzi.
Înainte de invazia Irakului din 2003, New York Times a numit opinia publică globală „a doua superputere”. Dar mișcarea anti-război a eșuat și nu și-a revenit. Principiul anti-război a slăbit în rândul progresiștilor, înlocuit de un sprijin limitat pentru intervenția occidentală limitată în cazuri specifice, în care bombele ar putea face ceva bine. Numeroase voci progresiste despre care s-ar fi putut aștepta să adopte o atitudine anti-război au susținut bombardamentele și schimbarea regimului în Libia în 2011 și continuă să susțină astăzi schimbarea regimului în Siria. Unii citează chiar Libia drept o poveste de succes.
Am văzut scriitori pe care îi respect argumentând sau retweetând că, deoarece Siria a avut mult mai mulți morți și refugiați decât Libia din 2011, răsturnarea lui Assad („cum” acestei răsturnări rămâne nespecificat) ar fi prevenit criza refugiaților. Este prezentat și contrafactualul: că fără schimbarea regimului în Libia în 2011, Libia ar fi produs o criză a refugiaților de aceeași amploare ca și Siria.
Am citit alți scriitori progresiști care susțin că „puterile lumii” ar fi trebuit să stabilească o „linie roșie” pentru Assad mult mai devreme decât au făcut-o și, dacă ar fi făcut-o, din nou, criza din Siria ar fi fost evitată.
Problema acestei analize este presupunerea că regimul Siriei a existat la pofta „puterilor lumii” – că aceste „puteri ale lumii” ar putea, odată ce „linia roșie” a fost stabilită, să apese un buton și să-l schimbe pe Assad cu un regim democratic care respectă drepturile omului. Această presupunere greșită este cea care duce la o gândire magică despre ce poate face Occidentul în țările pe care le bombardează.
Vijay Prashad a susținut că regimul libian se prăbușea deja când bombele NATO au sosit pentru a-l termina. Grupările armate libiene, pentru care NATO a furnizat forțele aeriene, au comis masacre după victoriile lor la Sirte și în alte părți. Aceste grupuri armate sunt încă o preocupare continuă, după cum știu SUA. Și au existat multe consecințe locale și internaționale ale a ceea ce s-a întâmplat în Libia în 2011. Una dintre acestea a fost că puterile din afara Occidentului, în special Rusia, au văzut cât de perfect sprijinul occidental pentru „rebelii moderați” a dus la schimbarea regimului.
Regimul Siriei nu se prăbușea când Occidentul a început să susțină rebeliunile de acolo. Evident, Siria nu este Libia. Dar nu din lipsa de încercare a Occidentului și a aliaților săi saudiți, israelieni și turci. Schimbarea de regim a fost scopul, dar numai haosul a fost rezultatul. Există o lecție de învățat din aceste decenii de schimbare de regim. Doisprezece ani de la invazia Irakului, 25 de la primul război al SUA împotriva Irakului. Paisprezece ani de la invazia Afganistanului, 35 de la sprijinirea occidentală a mujahadeenului afgan. Rezultatele: gruparea Stat Islamic și talibanii conducând asupra zonelor dezvoltate, devastate, guverne corupte care extrag bogăție din restul țării, cu SUA zburând ocazional și bombardând ceva – o nuntă aici, un spital acolo. Dacă Libia arată diferit de aceasta într-un deceniu sau doi – și acest lucru este departe de a fi sigur – va fi în ciuda bombelor NATO, nu din cauza lor.
Oamenii cărora nu le plac aceste rezultate nu ar trebui să aibă încredere în aceste mijloace. Bombele Occidentului sunt instrumente ale haosului.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează