Există un singur set de cifre care oferă o perspectivă globală asupra faptului dacă veniturile săracilor cresc sau scad și este citat peste tot. Tendința, sugerează ea, este lentă, dar semnificativă: între 1990 și 1999, procentul oamenilor care trăiesc în sărăcie absolută a scăzut de la 29 la 23. Oricât de urâte ar fi unele dintre caracteristicile sale, modelul economic existent îi ajută pe cei săraci.
Cifrele sunt întocmite de Banca Mondială1. Aceasta susține că știe, la cel mai apropiat 10,000, câți dintre oamenii lumii trăiesc sub pragul internațional al sărăciei. Răspunsul celor care critică modul în care funcționează economia globală este să accepte calculele Băncii, dar să susțină că există mijloace mai echitabile și mai puțin distructive de a obține aceleași rezultate. Dar cifrele sunt fără fundament.
O nouă lucrare a economistului Sanjay Reddy și a filozofului Thomas Pogge demonstrează că metodologia Băncii Mondiale este atât de greșită încât calculele sale nu pot fi corecte.2 Nu numai că par să subestimeze în mod nebun nivelul sărăciei globale, ci și tendința de scădere a acestora. pretenția de a arăta pare a fi un artefact al modului în care au fost compilate. Cifrele Băncii Mondiale, în funcție de care se măsoară succesul sau eșecul întregii economii globale, sunt inutile.
Majoritatea oamenilor din lume nu folosesc dolari americani pentru a cumpăra ceea ce au nevoie, iar o monedă în valoare de un dolar într-o parte a lumii poate cumpăra mai mult decât un dolar în altă parte. Așadar, pentru a încerca să descopere câți oameni trăiesc cu mai puțin de echivalentul a 1.08 USD pe zi (considerat a fi pragul sărăciei absolute), Banca Mondială folosește o metodă numită „paritatea puterii de cumpărare”. Aceasta măsoară cantitatea de bunuri sau servicii pe care echivalentul unui dolar le poate cumpăra în diferite țări.
Calculele Băncii suferă, sugerează lucrarea, de pe urma mai multor deficiențe fatale. Cel mai evident dintre acestea este că estimarea puterii de cumpărare a săracilor se bazează pe măsura capacității acestora de a cumpăra oricare dintre bunurile și serviciile pe care le are de oferit o economie: nu numai hrană, apă și adăpost, ci și bilete de avion. , pedichiură și antrenament personal de fitness. Problema este că, deși bunurile de bază sunt adesea mai scumpe în țările sărace decât în cele bogate, serviciile tind să fie mult mai ieftine, deoarece salariile persoanelor care le furnizează sunt mai mici.
Dacă, de exemplu, un dolar din SUA poate cumpăra fie aceeași cantitate de alimente de bază pe care o pot cumpăra 30 de rupii în India, fie echivalentul a trei rupii de servicii (cum ar fi curățarea, conducerea sau coafor), atunci o achiziție. Calculul parității de putere care face o medie a acestor cifre va sugera că cineva care deține 10 rupii în India are aceeași putere de cumpărare ca cineva care deține un dolar în America. Dar cei extrem de săraci, desigur, nu achiziționează serviciile de curățenie, șoferi sau coafor. O cifră mediată pentru toate bunurile și serviciile pe care o economie le poate furniza, mai degrabă decât doar cele cumpărate de săraci, face ca oamenii din partea de jos a mormanei din acest exemplu să pară a fi de trei ori mai bogați decât ei.3
Banca ar obține o viziune mult mai precisă asupra puterii de cumpărare a săracilor dacă ar măsura doar costurile a ceea ce cumpără aceștia, mai degrabă decât cele a ceea ce cumpără oamenii mai bogați din aceleași economii. Cifrele complete nu există încă, dar calculele inițiale ale lui Reddy și Pogge, bazate pe costul pâinii și al cerealelor, sugerează că analiza Băncii ar fi putut subestima numărul oamenilor din lume care trăiesc în sărăcie absolută cu aproximativ 30-40%.
Pe măsură ce sectorul serviciilor se extinde în țările sărace, cifrele Băncii vor crea impresia că puterea de cumpărare a săracilor este în creștere, indiferent dacă circumstanțele lor economice reale s-au schimbat sau nu. Aceeași tendință falsă este stabilită de o trecere către sectorul serviciilor în țările bogate, întrucât un dolar de acolo va cumpăra apoi o proporție mai mică din totalul bunurilor și serviciilor disponibile. Puterea RELATIVA de cumpărare pe dolar a oamenilor din națiunile sărace este mărită prin această măsură, chiar dacă costul lor absolut al vieții rămâne neschimbat. Când prețurile locuințelor cresc în New York, locuitorii de cohale din Lusaka par să se îmbogățească.
Aceste artefacte statistice creează o tendință de scădere a cifrelor sărăciei acolo unde nu există o tendință reală. Banca a exacerbat această situație prin recalibrarea pragului internațional de sărăcie pentru a reflecta modelul consumului global total. Pe măsură ce economia mondială migrează către sectorul serviciilor, cei mai săraci oameni din cele mai sărace națiuni par să necesite mai puțini bani decât ar fi avut nevoie altfel pentru a-și menține nivelul de trai.
Poate și mai grav, cifrele care par a fi atât de precise încât putem spune la cei mai apropiați 10,000 câți dintre cele 6 miliarde de oameni din lume suferă de sărăcie extremă se bazează, în realitate, pe un amestec de presupuneri și extrapolări sălbatice. Primul dintre cele două sondaje principale ale Băncii a măsurat nivelurile prețurilor în doar 63 de țări. În mod jenant, China nu a fost printre ei și nici acea națiune, nici India nu au figurat în al doilea sondaj (din care s-a stabilit tendința). Un set de cifre ale sărăciei globale, prezentate cu o precizie de șase cifre, care nu conține date comparative utile de la cele mai mari două națiuni de pe pământ ar putea fi descris ca fiind imaginativ.
În plus, statisticile Băncii nu țin cont de modificările inegalității. Dacă consumul total al unei națiuni crește doar pentru că cei bogați au devenit mai bogați, cifrele Băncii nu vor arăta acest lucru: vor sugera, în schimb, că toată lumea a prosperat. Cu toate acestea, știm că în multe țări, în special în cele în care privatizarea, dereglementarea și reducerea cheltuielilor sociale introduse de modelul neoliberal au fost cele mai extinse, bogații devin mai bogați în detrimentul celor săraci.
Faptul că statistica economică globală cheie a fost obținută atât de mult timp prin mijloace care sunt vădit inutile este o indicație grăitoare a cât de puțin le pasă bărbaților care conduc lumea de impactul politicilor lor. Dacă nu pot fi deranjați nici măcar să producă o măsură semnificativă a sărăciei globale, nu avem niciun motiv să credem afirmația lor că doresc să o rezolve. Dezvoltarea de pe pământ continuă în prezent fără niciun mijloc de încredere pentru a determina dacă îi săraci sau nu pe cei mai săraci oameni.
www.monbiot.com
Referinte:
1. Banca Mondială, 2002. Global Economic Prospects and the Developing Countries: Making Trade Work for the Poor.
2. Sanjay G. Reddy și Thomas W. Pogge, martie 2003. How Not To Count The Poor. http://www.columbia.edu/~sr793/
3. Acest exemplu este citat în raportul de sinteză al lui Pogge și Reddy: Unknown: The Extent, Distribution, and Trend of Global Income Poverty. http://www.columbia.edu/~sr793/
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează