Am un prieten (care va primi o copie a acestuia) pe care l-am cunoscut acum cincizeci de ani în Los Angeles și care era, la acea vreme, un tânăr pacifist. De-a lungul anilor, el și-a redescoperit rădăcinile evreiești, a călătorit în Israel și a devenit un puternic – deși uneori reticent – avocat al Israelului. Într-un e-mail recent trimis mi-a scris că ar trebui să observ cum s-au plâns palestinienii în urma unui atac israelian, rupându-și părul. Într-un fel, acesta a fost, era convins încă din timpul petrecut în Israel, „calea arabă”. Un ecou al acestui lucru se obține în comentariile lui Benjamin Netanyahu, care susține că atacurile israeliene asupra Gaza vizează doar ținte militare, dar Hamas încearcă în mod deliberat să-și protejeze rachetele cu viețile populației civile.
Când vine vorba de strategia militară, unde ar trebui să-și pună Hamas rachetele în spațiul minuscul și blocat din Gaza, care, din cauza blocadei israeliene, este o închisoare nu foarte mare? Da, rachetele sunt aproape de ținte civile. Nu scriu în apărarea politicii Hamas, cu care nu sunt de acord, ci în apărarea valorilor umane pe care Israelul (și Congresul SUA și președintele nostru) le-a pierdut din vedere.
Populațiile nu se răzgândesc pentru că civilii își pierd viața într-o luptă militară. Marea Britanie încă consideră coșmarul „Blitz-ului” din cel de-al Doilea Război Mondial ca fiind unul dintre cele mai frumoase ore ale sale. Populația germană nu a decis, deoarece orașele lor au fost distruse pe măsură ce războiul a continuat, că Hitler a greșit. Oamenii Japoniei au rămas loiali împăratului, în timp ce orașele lor, unul câte unul, au ars din temelii.
Doar bombele nucleare au convins armata că jocul s-a terminat.
În războiul din Vietnam, SUA au aruncat mai multe bombe asupra Vietnamului, Laosului și Cambodgiei decât au aruncat toate părțile în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Trei milioane de vietnamezi au murit. Dar populația nu și-a abandonat sprijinul pentru Ho Chi Minh.
În timp ce scriu asta, nu există nicio dovadă că populația asediată din Gaza se va întoarce împotriva Hamas.
Dar există dovezi că majoritatea populației Israelului (cu unele excepții curajoase) au fost învinși. Am urmărit consecințele bombardamentelor și bombardamentelor israeliene. Știu despre pliantele de avertizare și apelurile telefonice israeliene, dar până la urmă unde pot merge oamenii de acolo? Urmăresc – ca și noi toți – răniții duși la spitale blocate, copiii, care acum sunt șocați de explozii și moarte, oamenii, speriați, alergând pe străzi căutând orice adăpost, dar nu găsesc niciunul.
Am văzut bombardamentele israeliene asupra plajelor din Gaza, care au ucis patru copii care jucau mingea pe plaja din apropierea hotelului în care stau jurnaliştii. Ce țintă militară?
Și în Israel sunt oameni care stau pe șezlonguri și privesc cum se luminează cerul nopții odată cu atacurile aeriene israeliene. Și mă gândesc la prietenul meu, încă loial lui Israel, care îmi spune că arabii sunt diferiți de noi, că „se plâng”.
Și ne întreb pe toți, atât pe cei care susțin Israelul, cât și pe cei ca mine, care cred că regimul de acolo este cel al unui stat roșu, care ar fi reacțiile noastre dacă aceste bombe și obuze ar cădea asupra orașelor israeliene, dacă am putea vedea copii israelieni , lacrimi curgându-le pe fețe, în timp ce se agățau de mame, de tați care țineau în brațe bebeluși morți, bloc după bloc de case nivelate. Chiar am fi indiferenți? Faptul că l-am putea disprețui pe Netanyahu (cum o fac și eu) ne-ar face surzi și orbi la astfel de victime civile masive?
Văd cu profundă rușine că Senatul SUA votează în unanimitate sprijinul pentru acțiunile militare israeliene și îl aud pe Președintele nostru exprimându-și sprijinul necondiționat pentru acțiunile militare israeliene. Acelor evrei americani care, la fel ca prietenul meu, susțin încă acțiunile israeliene, și-au pierdut ei capacitatea de a simți durerea altora, dacă acei ceilalți sunt musulmani, și nu evrei sau creștini?
Sunt pași care pot fi făcuți. Cererile Hamas nu sunt scandaloase – dar nici nu le discut aici. Îi întreb pe prietenii mei evrei ce s-a întâmplat cu acea parte a sufletului evreiesc care a înțeles că plânsul este un mod uman de a face față durerii – că există chiar, în Ierusalim, zid pentru bocete. Și le spun celor care se consideră sioniști, dacă nu este timpul să se alăture populației înfricoșate din Gaza în plâns.
(Edgeleft este scris de David McReynolds, care a lucrat timp de aproape patruzeci de ani pentru War Resisters League, a fost de două ori candidatul Partidului Socialist la Președinție, iar acum este pensionat și locuiește cu cele două pisici ale sale în Lower East Side din Manhattan. El poate fi contactat la : [e-mail protejat])
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează