Pe măsură ce circul de la Copenhaga se apropie de punctul culminant, nu există încă nicio garanție că până la sfârșitul acestei săptămâni va exista un acord internațional cuprinzător care va ajuta la schimbarea feței planetei până la mijlocul secolului XXI.
Aceasta este, efectiv, provocarea: reducerea poluării – în special a emisiilor de dioxid de carbon – atât de drastic încât consecințele deceniilor, chiar secolelor, de neglijență să înceapă să fie atenuate pe termen scurt și inversate pe o perioadă mai lungă de timp.
Amploarea monumentală a problemei poate servi cu greu drept scuză pentru inacțiune, nu în ultimul rând în fața dovezilor că condițiile s-au deteriorat în mod demonstrabil în ultimele două decenii, după ce gravitatea problemelor în cauză a început să fie înțeleasă, totuși cei din Poziția de a face cel mai mult a luat calea ușoară de a scoate din gură câteva banalități atunci când ocazia o cere, fără a face de fapt nimic.
Prin urmare, Summitul de mediu de la Rio din 1992 nu a dus la nimic. Cinci ani mai târziu, Protocolul de la Kyoto a fost diluat, astfel încât Bill Clinton să se poată decide să-i dea din cap. Dar s-a dovedit inutilă în ceea ce îl privește pe cel mai mare poluator din lume, pentru că SUA nu au semnat niciodată acordul. Aceasta a oferit, la rândul său, o cale către acoliți precum Australia, care s-a opus până când guvernul lui John Howard a fost, în cele din urmă, răsturnat electoral la 10 ani după Kyoto.
Noul prim-ministru din Canberra, Kevin Rudd, a semnat prompt Protocolul de la Kyoto, dar guvernul său a formulat o schemă de comercializare a cotelor de emisii care a ajuns aproape să fie lipsită de sens – și, în ciuda acestui fapt, principalul Partid Liberal de opoziție (care, în ciuda nomenclaturii sale înșelătoare, este echivalentul partidelor conservatoare din alte părți din Occident) s-a simțit obligat să-și retragă liderul, care a susținut o versiune ușor modificată a legislației lui Rudd privind Schema de Reducere a Poluării cu Carbon.
Noul lider al Partidului Liberal, Tony Abbott, este reticent să admită că există vreo schimbare a climei provocată de om. Din păcate, nu este singur, nici în Australia, nici la scară globală.
O parte din scepticismul cu privire la schimbările climatice antropice se bazează pe ideea că, dacă meteorologii pot fi notoriu de inexacți cu privire la vremea de mâine, cum ar putea cineva să aibă o idee rezonabilă despre cum va fi clima lumii într-un deceniu sau cinci?
În general, scepticismul este un atribut de dorit – nu în ultimul rând ca contrabalansare la zelul religios. Și nu este greu de înțeles cum revărsările unor activiști care se opun schimbărilor climatice ar putea fi interpretate ca fiind la limita fanatismului.
Scenariul neatenuat de nenorocire și întuneric îi determină inevitabil pe unii să-l vadă ca pe o reacție exagerată. La urma urmei, istoria planetei este plină de exemple de schimbări climatice, unele dintre ele destul de drastice. Una dintre explicațiile pentru dispariția dinozaurilor, de exemplu, susține că aceștia au pierit în fața unei ere glaciare – pentru care nimeni nu consideră că stilul de viață al Tyrannosaurus Rex ar fi fost responsabil.
În plus, activiștii ecologisti citează frecvent evenimente drastice precum cicloane, uragane și secete ca dovadă a schimbărilor climatice, în timp ce este evident că aceste fenomene au fost asistate de secole, cu mult înainte ca „morile satanice întunecate” ale lui Milton să servească drept motoarele Revoluția industrială.
O mare parte din acestea ar putea fi într-adevăr incontestabile, dar nu explică frecvența și intensitatea evenimentelor drastice din ultimii ani – combinația dintre secetă și inundații, de exemplu, într-o zonă limitată, cu atât mai puțin creșterea prognozată a temperaturilor globale în următorii ani. 90 de ani.
Riposta către sceptici cuprinde, în general, îndemnul: hei, ce se întâmplă dacă scepticismul tău este deplasat? Chiar dacă există o șansă de 50% sau mai mică ca prognozele dezastrului să fie greșite, nu are sens să luăm măsuri care, în cel mai rău caz, nu vor face niciun rău? Cum poate fi contraproductiv să reducem poluarea, de exemplu, astfel încât să putem respira cu toții ușor.
Opoziția față de argumente de nerefuzat ca acesta vine în principal din partea celor care pretind a fi sceptici, dar sunt de fapt negatori: cu alte cuvinte, cei care acceptă, în fața unor dovezi covârșitoare care arată contrariul, că activitățile umane nu au nimic de-a face cu schimbările climatice, și că întreaga bătaie de cap este o conspirație bazată pe ideologie care vizează o redistribuire a bogăției.
Un prim exemplu al idiotismului asociat cu astfel de idei este oferit de Charles Krauthammer (orice nazist pur-sânge ar fi fost mândru de acel nume de familie, dar nu mă inventez), care a notat în rubrica sa din The Washington Post săptămâna trecută. că, în timp ce combinatul Reagan-Thatcher a zădărnicit campania pentru o nouă ordine economică internațională („Opec”, se plânge el în mod bizar, „făcea cel mai mare transfer de bogăție de la bogați la săraci din istorie”), un raid asupra vaselor de aur occidentale este din nou motivul principal din spatele „impozitării în esență a cetățenilor harnici ai democrațiilor pentru a umple trezoreriile cleptocrațiilor din Lumea a Treia”.
Nu poate fi pus serios la îndoială că există cleptocrații în Lumea a Treia. Dar guvernele și trezoreriile așa-ziselor democrații din Occident lasă, de asemenea, mult de dorit – nu în ultimul rând atunci când vine vorba de a stabili cine va plăti pentru extravaganța lor.
La Copenhaga, majoritatea județelor în curs de dezvoltare cer compensații pentru că au suferit consecințele a ceea ce au jucat un rol minuscul în realizarea. Este nevoie de un grad extraordinar de sângerare pentru a nu fi de acord cu această concluzie, în special în cazul națiunilor care se confruntă literalmente cu amenințarea de a se îneca în viitorul apropiat. Cererea de reparații din partea celor care au contribuit cel mai puțin la încălzirea globală merită, fără îndoială, să fie luată în considerare.
În ciuda atitudinii sale periculos de greșite cu privire la Afganistan, Barack Obama nu este Charles Krauthammer. Nici Gordon Brown, Kevin Rudd, Angela Merkel sau, de altfel, Nicolas Sarkozy.
În niciunul dintre ele nu se poate pune prea multă credință. Dar la Copenhaga, ei au ocazia să demonstreze că cei ca mine și George Monbiot au greșit. Lasă-i să facă asta.
E-mail: [e-mail protejat]
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează