Printre acestea se numără dificultatea pe care o întâmpină oamenii în general în a accepta faptul că li se pot întâmpla mega-dezastre, de un tip cu care nu au avut nicio experiență anterior. Un exemplu recent în acest sens a fost întârzierea dezastruoasă din Europa și SUA în 2020 în înțelegerea gravității epidemiei de coronavirus și a faptului că aceasta nu va fi limitată în Asia de Est.
Cele mai de temut consecințe ale crizei climatice sunt încă în viitor, chiar dacă ar putea exista semne de dezastre în urma incendiilor din Australia și California și a deșertificării tot mai mari a țărilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, de la Irak la Ciad. Oamenii pot vorbi despre sacrificii pentru nepoții lor și pentru generațiile viitoare, dar rareori se așteaptă să facă acest lucru în practică. „Fă-o pentru posteritate”, îndeamnă vechea glumă atribuită adesea lui Groucho Marx, dar de fapt mult mai veche. „Dar ce a făcut fiecare posteritate pentru mine?” vine raspunsul.
Oamenii ar putea să-și facă griji în legătură cu criza climatică, dar asta nu înseamnă că sunt de bunăvoie de acord cu taxele mai mari pe combustibil. Liderii politici atât din statele democratice, cât și din cele autoritare înțeleg că oamenilor nu le plac guvernele de orice tip care prezidează o reducere a nivelului lor de viață, cu excepția cazului în care sunt speriați de o mare amenințare precum un război sau o pandemie, și poate nici atunci.
La nivel guvernamental, un alt impuls puternic este pur și simplu că puterile politice, birocratice și militare se simt confortabil în lumea războiului rece a confruntării marilor puteri. Această confruntare le-a dat o influență uriașă și bugete vaste în timpul Războiului Rece inițial împotriva comunismului și a Uniunii Sovietice și nu există niciun motiv pentru care să nu facă acest lucru din nou. „Acest lucru ajută la explicarea entuziasmului cu care elitele securității occidentale au îmbrățișat ideea unui nou război rece împotriva Rusiei și Chinei – o analogie care este în mare parte falsă și complet inutilă”, scrie Lieven.
A sublinia acest lucru nu este o apărare a regimurilor naționaliste autoritare de la Moscova și Beijing, sau, mai precis, a reprimarii de către Putin a criticilor săi și a alegerilor fixe sau a persecuției de către Xi Jinping a uigurilor și a întemnițarii oponenților din Hong Kong.
În ceea ce privește realpolitik, Rusia și China sunt jucători mai mici decât sunt înfățișați de ei înșiși sau de inamicii lor. Rusia poate fi încă o superputere nucleară, dar în Europa este teritorial mai slabă decât oricând din secolul al XVII-lea. China poate avea cea de-a doua economie din lume, dar a pretinde că are acum cea mai mare marina din lume numărând fiecare barcă de patrulare din apele de coastă este o amenințare înșelătoare.
Fixarea Americii față de China ca rival este împărtășită de Donald Trump și Joe Biden, dar are o contribuție suplimentară. Ostilitatea față de China este o problemă bipartizană în Congres, cam singura serioasă asupra căreia republicanii și democrații sunt de acord. Acest lucru este foarte diferit de campania de vaccinare și de alte măsuri anti-Covid care au produs doar o diviziune ranchioasă. Într-o scenă politică atât de bifurcată, nu este surprinzător că un Biden bătut întărește China ca inamicul la poartă și le cere americanilor să se ralieze în jurul steagului cu o oarecare așteptare că vor face acest lucru.
Credința și neîncrederea în criza climatică este una dintre cele mai învinuite linii de demarcație din politica americană. Convingerea că nu se întâmplă sau este extrem de exagerată a devenit parte a identității republicane. Aproximativ o sută de lideri mondiali adunați la Glasgow în noiembrie vor ști acest lucru și că controlul democrat șocant al Congresului s-ar putea termina în curând, împiedicând orice alte măsuri de control climatic, așa că de ce ar trebui să facă ceea ce America nu poate sau nu va face? Ei știu, de asemenea, că Trump, sau un republican care își împărtășește opiniile, ar putea foarte bine să se întoarcă la Casa Albă în 2024.
Un jamboree internațional precum Cop26 va fi plin de apeluri retorice pentru acțiune globală și solidaritate. Ca și în timpul pandemiei, acțiunea reală, dacă se va întâmpla deloc, va fi de către statele naționale care acționează în propriile interese. În ciuda tuturor predicțiilor apocaliptice ale catastrofei climatice, momentul în care aceste țări cred cu adevărat că se confruntă cu o amenințare existențială încă nu a sosit.