Echivalentul pe Twitter al unui cuplu căsătorit care se ceartă, în timpul uneia dintre discuțiile lor obișnuite pe Twitter, editorialistul din ziarul Times, David Aaronovitch, și editorul politic Huffington Post, Mehdi Hasan, au ajuns recent la un acord. Invazia SUA/NATO a Afganistanului a fost „sancționată de ONU [ONU]”, au spus amândoi. Dar au dreptate? Întrucât forțele britanice predă în mod oficial comanda militară a Helmand forțelor americane, pare un punct bun să ne uităm la statutul legal al bombardamentelor și invaziei din octombrie 2001.
Scrisă în 2010, documentul informativ oficial al Bibliotecii Camerei Comunelor pe acest subiect oferă o lectură interesantă: „Campania militară din Afganistan nu a fost mandatată în mod specific de ONU, dar a fost percepută pe scară largă (deși nu universal) ca fiind o formă legitimă de auto- apărare conform Cartei ONU”. Lucrarea explică în continuare că articolul 2(4) din Carta ONU interzice „amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat”. Excepțiile acceptate de la aceasta sunt atunci când Consiliul de Securitate autorizează o acțiune militară sau în cazul în care este în legitimă apărare în temeiul articolului 51 din Cartă.
După cum se face aluzie în lucrare, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite nu a autorizat atacul militar asupra Afganistanului. În plus, există motive să credem că citarea de către SUA și Marea Britanie a articolului 51 este de asemenea suspectă.
Scriind o lună după invazie, Marjorie Cohn, profesor de drept la Thomas Jefferson School of Law din California și fost președinte al US National Lawyers Guild, a descris atacul din SUA și Marea Britanie drept „o utilizare evident ilegală a forței armate”. Atentatul nu a fost o formă legitimă de autoapărare în temeiul articolului 51 din două motive, potrivit lui Cohn. În primul rând, „atacurile din New York și Washington D.C. au fost atacuri criminale, nu „atacuri armate” ale unui alt stat”. Într-adevăr, așa cum susține Frank Ledwidge în noua sa carte Investiție în sânge. Adevăratul cost al războiului din Afganistan al Marii Britanii, „talibanii cu siguranță nu erau conștienți de complotul de la 9 septembrie și, la fel de sigur, nu ar fi aprobat chiar dacă ar fi fost”. A doua critică a lui Cohn este „nu a existat o amenințare iminentă cu un atac armat asupra SUA după Septembrie 11, altfel SUA nu ar fi așteptat trei săptămâni înainte de a-și iniția campania de bombardare.” Michael Mandel, profesor de drept la Osgoode Hall Law School, este de acord cu acest ultim punct, argumentând că „dreptul la autoapărare unilaterală nu include dreptul la răzbunare odată ce atacul a încetat”.
Chiar dacă cineva ar fi de acord că atacul Occidentului este legitim în temeiul articolului 51, documentul de la Biblioteca Camerei Comunelor notează că proporționalitatea este esențială pentru utilizarea forței în autoapărare. „Este posibil să nu fie considerat proporțional să se producă aceeași cantitate de daune” ca și atacul inițial, notează lucrarea. Scriind în noiembrie 2001, Brian Foley, profesor de drept la Florida Coastal School of Law, a susținut că „aceste atacuri asupra Afganistanului, cel mai probabil, nu sunt proporționale cu amenințarea terorismului pe teritoriul SUA”. După ce a întreprins un studiu sistematic al rapoartelor de presă și al relatărilor martorilor oculari, profesorul Marc Herold de la Universitatea din Hampshire a descoperit că în timpul „Operațiunii Enduring Freedom” au fost uciși mai mulți civili decât au murit pe 9 septembrie.
Mai mult, documentul informativ al Bibliotecii Camerei Comunelor evidențiază, din neatenție, cheia problemei: „S-ar putea ca SUA să fi obținut sprijin juridic specific din partea Consiliului de Securitate pentru acțiunea sa în Afganistan, dar în cele din urmă nu au căutat o astfel de rezoluție”. Având în vedere că o mare parte a lumii simpatizează alături de SUA, de ce nu au încercat SUA să obțină autorizația Consiliului de Securitate al ONU pentru atacul lor asupra Afganistanului? „O nevoie imediată după 9 septembrie a fost de a recupera prestigiul imperial rapid și decisiv”, susțin Sonali Kolhatkar și James Ingalls în cartea lor. Sângerarea din Afganistan. Washington, Warlords și propaganda tăcerii. Vorbind imediat după începerea bombardamentelor, liderul rezistenței afgane anti-talibane, Abdul Haq, a fost de acord cu acest motiv pentru atac: „SUA încearcă să-și arate mușchiul, să obțină o victorie și să sperie pe toată lumea din lume”. Ultimul lucru pe care îl face o națiune care încearcă să „recupereze prestigiul imperial” este să ceară Națiunilor Unite permisiunea de a acționa – un semn sigur de slăbiciune pentru lumea care urmărește.
Probabila ilegalitate a atacului din 2001 asupra Afganistanului rămâne unul dintre cele mai mari secrete ale așa-numitului „război împotriva terorii”. Nu este nevoie de cenzură fățișă – doar o cultură intelectuală și un jurnalism dominat de corporații care are discuții (adesea aprinse) într-un set restrâns de granițe factuale și ideologice. Dar, deși poate că este corect să fim iertătoare față de cei care și-au pierdut facultățile critice în acele zile de mare emoție imediat după 9 septembrie, cum ar trebui să judecăm ignoranța a doi jurnaliști premiați care repetă înșelăciunea oficială 11 ani mai târziu?
Ian Sinclair este un scriitor independent cu sediul în Londra și autorul Marșul care a zguduit Blair: o istorie orală din 15 februarie 2003, publicat de Peace News Press. El poate fi contactat la [e-mail protejat] și https://twitter.com/IanJSinclair.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează