Acest articol a fost publicat cu câteva ore înainte de tentativa de asasinare de către Israel a purtătorului de cuvânt al Hamas în Gaza, Abdel Aziz Rantisi. Odată cu atacurile din Gaza și atacurile sinucigașe care au rezultat și alte atacuri împotriva palestinienilor, „încetarea focului”, precum și foaia de parcurs par să fie încheiate. Chiar și așa, piesa Taniei are o relevanță deosebită, deoarece explică în detaliu de ce oferta Hamas nu a putut fi tolerată.
----------------------
Discursul public israelian a năvălit în jurul „schimbării revoluționare a minții lui Sharon”. Dezbaterea amplă asupra psihicului său se concentrează pe întrebarea dacă s-a schimbat din interior sau dacă totul este doar presiunea SUA. În orice caz, Sharon s-a transformat brusc în iubitul lider al „tagărului de pace” israelian. Aripa dreaptă este furioasă și tabăra de pace sărbătorește, totuși ambele părți sunt de acord cu privire la substanța a ceea ce percep că s-a întâmplat: Israelul lui Sharon a făcut deja pasul istoric fatal și a renunțat la ocupație. – „În Akaba, a fost fondat statul Palestina”! – a declarat titlul lui Yediot Aharonot pe 5 iunie. Acest lucru se datorează faptului că, urmând tradiția de la Oslo, simpla declarație a dorinței de a da ceva în viitor, este în sine cea mai dureroasă și crucială dintre concesii. După cum a afirmat Abraham Burg în discursul său entuziasmat de apreciere către Sharon, „chiar dacă vei regreta asta mai târziu; chiar dacă nu vei suporta presiunea propriului tău partid, ai făcut deja contribuția, pentru că ai spus ocupație, ai spus evacuare, ai spus pace, ai început să crezi” (Yideot Aharonot, 5 iunie 2003).
În conștiința israeliană, nu testul acțiunilor contează, ci testul cuvintelor – arta complexă a simulării păcii, care ne-a ușurat atât de mult conștiința în timpul Oslo. În această percepție, Bush și Sharon sunt susținătorii indubitabili ai păcii mondiale. Cine s-ar opri să observe ce se întâmplă de fapt în lumea reală?
Din luna mai am început să auzim asta
„Liderii Hamas și-au declarat în mod deschis disponibilitatea în acest weekend de a intra într-o încetare temporară a focului (hudna) cu Israelul, pentru prima dată de la înființarea mișcării în 1987. Dacă se ajunge la o astfel de încetare a focului, ar însemna încetarea atacuri teroriste împotriva civililor din Israel. Un purtător de cuvânt de rang înalt al Hamas în Gaza, Abdel Aziz Rantisi, care reprezintă de obicei partizanii mișcării, a declarat vineri: „Mișcarea Hamas este pregătită să oprească teroarea împotriva civililor israelieni dacă Israelul încetează să ucidă civili palestinieni... I-am spus (prim-ministrului Autorității Palestiniene) Abu Mazen în întâlnirile noastre că există o oportunitate de a opri țintirea civililor israelieni dacă israelienii opresc asasinatele și raidurile și încetează să brutalizeze civilii palestinieni” (Ha'aretz, Arnon Regular, 25 mai 2003).
Ce ar putea fi mai potrivit pentru o nouă inițiativă de pace decât să înceapă cu o perioadă de oarecare calm – liniște pentru israelieni fără teroare, liniște pentru palestinieni fără prezența constantă a IDF în mijlocul lor? Nu în opinia lui Sharon, care a respins în mod repetat această propunere. În ajunul summitului de la Aqaba, titlul din Ha’aretz a declarat: „Prim-ministrul: O încetare a focului palestiniană nu este suficientă”; iar textul a continuat să explice asta
„În întâlnirea sa cu președintele american George Bush la summitul de la Aqaba, prim-ministrul Ariel Sharon va căuta sprijinul SUA pentru cererea sa ca autoritatea palestiniană să folosească mijloace [militare] cu forță împotriva organizațiilor teroriste și a infrastructurii acestora din teritorii, așa cum o condiţie prealabilă pentru orice avans diplomatic. Sharon îi va spune lui Bush că nu este acceptabil să se rezolve doar acordurile între organizațiile palestiniene de încetare a focului (Hudna)… În schimb, Sharon îi va promite lui Bush că Israelul va evacua avanposturile ilegale din Cisiordania… Aretz ediţia ebraică, Aluf Ben, 2 iunie 2003).
(1) Cu alte cuvinte, până când organizațiile palestiniene vor începe de bunăvoie să se omoare între ele, IDF va continua să facă această treabă pentru ele.
În planurile lui Sharon și ale armatei, situația din teritorii va rămâne exact așa cum este astăzi: soldații IDF prezenți peste tot, demolând, ucigând, abuzând și provocând foamete. În fiecare săptămână, o altă bucată de pământ palestinian este furată sub auspiciile proiectului Zidul de Despărțire. Chiar și în săptămâna summit-urilor pentru pace, când în lumea simulării titlurile anunțau o relaxare a închiderii, IDF s-au asigurat să clarifice că nimic nu se va schimba. Dimpotrivă, restricțiile asupra circulației palestinienilor au fost crescute. (Ha’aretz, 3 iunie 2003, vezi (2) mai jos). Aspectul diabolic al acestui plan este că de acum înainte, numai palestinienii vor fi acuzați de orice s-ar întâmpla. De la summitul de la Aqaba, palestinienii nu ar trebui să manifeste nicio rezistență față de IDF, deoarece, în percepția israelienilor, Israelul și-a îndeplinit deja partea din târg când Sharon a declarat că s-a săturat de ocupație și chiar va evacua. un număr de avanposturi (dintre care majoritatea sunt goale). Acum este rândul Autorității Palestiniene să își îndeplinească partea din acordul generos și să demonstreze că este capabilă să controleze teroarea, chiar și fără nicio schimbare a situației de pe teren.
Astfel, poporul Israel este lăsat să aștepte următorul atac terorist inevitabil, în urma căruia, vom suspina și vom declara, „ce am putea face, am încercat din nou, dar cu palestinienii, a face pace este pur și simplu imposibil”.
Fără îndoială că deteriorarea Intifadei în luptă armată a adus dezastru asupra palestinienilor. Fără îndoială că ar fi mai bine să ne întoarcem pe calea luptei non-violente, dar pentru asta trebuie să existe o condiție de bază ca Israelul să facă posibilă această cale pentru palestinieni. Singura propoziție semnificativă din textul foii de parcurs cere ca Israelul să se retragă, deja în prima etapă, din zonele palestiniene în care a intrat de la începutul Intifadei și să permită restabilirea status quo-ului existent atunci. Dacă ar fi existat cu adevărat o tabără de pace în Israel, în loc să se minuneze de minunile sufletului lui Sharon, ar fi cerut ca el să pună în aplicare cel puțin această cerință minimă.
(1) Este doar un incident faptul că, în versiunea engleză de internet a lui Ha'aretz, această informație a fost eliminată cu totul, iar titlul a anunțat doar disponibilitatea lui Sharon de a evacua avanposturile?
(2) Iată raportul complet al Arnon Regular cu privire la situația închiderii în săptămâna summit-urilor, în Ha'aretz, marți, 3 iunie 2003
Tanya Reinhart este profesor la Universitatea din Tel Aviv și la Universitatea din Utrecht. Ea este autoarea Israel/Palestina: Cum să punem capăt războiului din 1948 (Presa Seven Stories, 2002).
Mai multe articole de Tanya Reinhart
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează