[Acest eseu face parte din seria ZNet Classics. De trei ori pe săptămână vom re-posta un articol despre care credem că este de o importanță atemporală. Acesta a fost publicat pentru prima dată în februarie 2003.]
Singurul lucru surprinzător pentru mine în legătură cu media de masă a demonstrațiilor anti-război la nivel mondial din 15 februarie este că a fost mai pozitivă decât de obicei. Câteva știri au comunicat de fapt o parte din politica din spatele protestelor și un anumit respect față de oamenii care au ieșit.
Asta nu spune mare lucru, îmi dau seama, dar fotografii de pe prima pagină cu titluri „Millions March Against War” (Boston Globe, 2/26/2003) și „From Melbourne to New York, Cries for Peace: Vast, Far-flung Protest” Against War on Iraq” (NYT, 2) aproape că a făcut ca mass-media să pară anti-război în sine, în comparație cu acoperirea slăbită, anti-stânga din anii trecuți. Indiferent de preferințele lor, a fost greu să ignori peste zece milioane de oameni care manifestau în întreaga lume.
Bineînțeles, am urmărit și trei ore de acoperire a demonstrațiilor din New York difuzate pe televiziunea prin satelit World Link produse de o coaliție de grupuri media, inclusiv WBAI, Pacifica, Free Speech TV, Working Assets Radio și multe altele. Amy Goodman de la „Democracy Now”, printre altele, a găzduit evenimentul televizat. Această acoperire a fost foarte bine făcută și a inclus multe dintre discursurile și interviurile cu o gamă largă de oameni (feministe, activiste sindicale etc.), dovedind că putem face asta mult mai bine.
Fără îndoială că 15 februarie a fost o zi importantă. A dezvăluit lumii, poate chiar mai mult decât acțiunile de globalizare anticapitalistă, că există o mișcare internațională a mișcărilor și că lucrează în solidaritate.
Acestea fiind spuse - sunt două lucruri principale care mă preocupă. În primul rând, mulți dintre cei intervievați la demonstrația din NY și-au exprimat sentimentul: „acum, guvernul trebuie să asculte și să oprească acest război”. (În mod ciudat, într-un fel de disfuncție ilogică, majoritatea oamenilor care vorbeau și au fost intervievați au indicat că au considerat că războiul împotriva Irakului este inevitabil.)
O dinamică similară a avut loc în timpul demonstrațiilor împotriva războiului din Vietnam. Oamenii au început să creadă, în ciuda tuturor dovezilor, că una sau două sau trei demonstrații uriașe le-ar face pe elite să nu-și mai urmărească agenda militaristă și, de fapt, vor opri războiul. Ce s-a întâmplat atunci când asemenea revărsări au eșuat? Sumele emoționale ale multor oameni după demonstrație s-au transformat în fatalism resemnat în câteva săptămâni.
În loc să vadă că se făceau progrese, oamenii au devenit descurajați din cauza faptului că nu se aflau la linia de sosire. Același lucru s-ar putea întâmpla și aici: guvernul trece peste asta, demonstrațiile devin mai mici și mai izolate, mass-media devine mai disprețuitoare și atât. Alternativa, desigur, este ca activiștii să aibă o abordare mai răbdătoare și pe termen lung.
În al doilea rând, marșul împotriva acestui război și chiar oprirea acestui război fără a construi o mișcare de durată nu vor schimba singuri politica imperială mai largă sau instituțiile imperialiste care vor aduce cu siguranță mai multe războaie. Nu va schimba singur un sistem economic care duce război într-o mare parte a lumii. Mișcările noastre trebuie să se diversifice, să se aprofundeze și să persiste.
Dar pe lângă demonstrațiile și cursurile în curs de desfășurare, protestele trebuie să devină mai variate, creative, militante și perturbatoare. Ele trebuie să se întâmple la toate nivelurile societății.
Dacă studenții fac grevă pe 5 martie; dacă sute de mii de femei își dau mâna în jurul capitalei pentru a protesta împotriva războiului și a campanii pentru pace pe 8 martie; dacă profesorii încep să predea despre război și despre motivele reale pentru care SUA vor să intre în război; dacă miniștrii predică mesaje împotriva războiului; dacă pânza grupurilor comunitare; dacă consiliile municipale adoptă rezoluții și presează guvernele de stat și federale; dacă se înființează campanii de petiții; dacă sindicatele grevează împotriva războiului, pentru pace și dreptate (cum este deja amenințat în Anglia, Irlanda, Australia și numeroase alte țări), atunci va exista un climat de neliniște socială care poate opri un guvern militarist să-și conducă agenda.
Dar mai trebuie să se întâmple ceva. Trebuie să mergem după mass-media. De ani de zile activiștii s-au plâns și au criticat mass-media mainstream. Chiar și în timp ce fac aceste critici, mulți par surprinși, chiar supărați, de modul în care evenimentele și politica noastră sunt acoperite chiar în mass-media pe care am descris-o de mult ca fiind incapabile, instituțional și ideologic, de a da vreodată agendei noastre vreun fel de legitimitate și credibilitate, mult mai puțină acoperire - de parcă nu am crede propria noastră analiză.
Uităm uneori că mass-media mainstream (atunci când nu informează elitele) trebuie (citat-o pe Chomsky) să „țină publicul la coadă. [Se] asigură că suntem atomi de consum, instrumente ascultătoare de producție, izolați unul de celălalt, lipsiți de orice concept de viață umană decentă. Trebuie să fim spectatori într-un sistem politic condus de elite care se învinovățesc pe noi înșine și unii pe alții pentru ceea ce este în neregulă.”
Interesant, având în vedere analiza noastră asupra modului în care media există pentru a vinde audiența agenților de publicitate pentru profit, cum reproduce și încorporează valorile și structurile de control corporativ în propriile operațiuni și cum este deținută de și servește aceleași elite pe care Bush, Cheney, Rumsfeld, Rice și Powell reprezintă, activismul nostru media s-a limitat adesea la a critica mass-media, împreună cu încercările de a obține octeții noștri de sunet de 20 de secunde în rețele, ca și cum asta ar rezolva problema.
Alții au creat mass-media „alternative” sau „independente” (care nu sunt toate atât de radicale) și încearcă cu disperare să o distribuie cu bani puțini, într-o societate în care metodele de distribuție sunt sub același control ca și mass-media mainstream în sine. Multe dintre aceste eforturi au avut un succes incredibil (având în vedere șansele), dar multe altele s-au retras din lipsă de fonduri sau din cauza epuizării. Cele care au supraviețuit sunt ținute mici și pot fi găsite doar de cei care merg să le caute, ceea ce, ironic, cel mai adesea se întâmplă în timpul unei crize sau al unui război.
Așa că este timpul să îndreptăm mai multe dintre protestele noastre către mass-media. Ceea ce dorim este ca mass-media de masă să includă în rapoartele lor zilnice programe pentru pace și justiție, pregătite de mișcarea pentru pace și justiție. Dacă nu sunt de acord cu această cerere, le pichem birourile, le ocupăm dacă este necesar și le închidem.
Care naiba este justificarea existenței lor continue? Nu există niciun motiv moral, etic sau umanitar pentru ca aceștia să continue să ne ofere estimări ale victimelor (de la 500 la 1,000,000), de parcă ar discuta despre vreme; sau ca ei să dezbată cu calm dacă să-l asasineze pe șeful unei țări suverane și apoi să facă un sondaj asupra ei, pentru numele lui Hristos; sau ca ei să se comporte ca și cum pacea și dreptatea ar fi concepte ciudate, idiosincratice, pe care nu le pot înțelege. (Și, apropo, pentru ușurința organizării locale, instituțiile media principale sunt peste tot, în fiecare oraș, în fiecare oraș, în fiecare campus și în fiecare localitate).
În timpul invaziei de către SUA a Irakului din 1991, aproximativ 50 de activiști locali (majoritatea dintre ei implicați în mass-media) s-au întâlnit pentru a forma Boston Media Action (BMA). Pe baza aptitudinilor și înclinațiilor persoanelor implicate, am decis să lucrăm pe trei fronturi:
(1) „Răspândirea adevărului” printr-o campanie agresivă de afișe și pliante în întreaga zonă, combinată cu încercări intensificate de a disemina mass-media alternative;
(2) Un Monitor media care să monitorizeze radioul local, TV și presa scrisă și să producă rapoarte periodice care să fie distribuite activiștilor;
(3) A Apăsați pe campania de presă pentru a vă asigura că rapoartele și analizele de pace și justiție ale activiștilor și scriitorilor apar în mod regulat în mass-media locale.
Apăsați pe Campania de presă
În ianuarie 1991, campania Press the Press a BMA a început cu o prezentare despre adevărul din spatele propagandei și despre motivele reale ale SUA pentru a intra în război. Evenimentul, la care au participat 500 de activiști, a fost filmat și înregistrat în scopul de a aborda posturile publice locale de radio și televiziune, precum și un ziar cultural local pentru a solicita două ore pe săptămână de material pregătit de BMA. În același timp, am vehiculat o declarație Press the Press pe care oamenii să o semneze, care urma să fie depusă la conducerea acestor posturi împreună cu casetele. Declarația cuprindea următoarele:
„Întrucât mass-media de masă refuză să permită vederi alternative despre motivele americane în Orientul Mijlociu, cum ar fi că războiul a fost dus pentru a face ca lumea SUA să poată face față facturilor plătite de poporul american și/sau de orice țară în care le putem transfera; pentru a risipi dorințele publice de pace (numit sindrom Vietnam); pentru a legitima viitoarele războaie de intervenție a SUA; să submineze cererile de redistribuire a veniturilor către educație, locuințe și îmbunătățirea generală a cetățenilor americani; și să păstreze dominația SUA asupra petrolului și prețurilor petrolului ca pârghie economică internațională;
„De aceea, este corect și potrivit ca activiștii pentru pace și justiție să aibă programe la radio și TV de masă și reportaje în presa scrisă, care includ discuții despre pace, antimilitarism, conversie și probleme de justiție, prezentând punctele de vedere ale criticilor politicii Administrației. ; care provoacă moralitatea războiului, dominației, imperiului și a altor relații inumane care îi servesc pe cei bogați și puternici; și care prezintă o moralitate și o viziune alternativă care ar putea servi mai bine comunităților care au nevoie și tuturor.”
Am depus mii de declarații semnate și exemplele de videoclipuri postului public local de radio și TV, utilizându-le pentru a face lobby pentru programare. Am organizat și o conferință de o zi pentru a aduna mai mult material și a răspândi adevărul. După o perioadă de timp, dacă nu primim niciun răspuns, eram pregătiți să pichetăm media țintă. Dacă acest lucru nu avea niciun efect, urma să escaladăm la nesupunere civilă, urmată de ocupații. Dar armata americană anihilase Irakul când am trecut de primul pas și nu am putut continua campania.
Este timpul să începem o nouă campanie de Presă, de data aceasta la nivel național și internațional, pe lângă continuarea creării și distribuirii propriilor noastre media. Ar trebui să fie un efort strategic pe termen lung, menit să schimbe instituțiile represive media existente, așa cum ne luptăm să schimbăm instituțiile financiare și guvernele represive. Această campanie Press the Press ar trebui, de asemenea, să vină după companiile de distribuție mass-media. Acestea din urmă asigură că opiniile noastre privind pacea și justiția nu sunt vizibile în magazine sau în chioșcurile de ziare, TV și radio.
Această campanie nu poate aștepta. După „Războiul din Golf” din 1991, TV Guide a dezvăluit că o mare parte din acoperirea războiului TV a fost produsă de o companie de relații publice, care a vândut războiul poporului american. Când a apărut această știre, de ce nu ne-am propus să ocupăm sau să închidem fiecare instituție media din SUA?
Pentru că nu am răspuns atunci, ei continuă să o facă acum, vânzând războiul ca pe o dramă TV captivantă („Showdown With Saddam”), vânzând frica, vânzând imperialismul american ca datoria noastră patriotică, chiar promovând-o ca o victorie a feminismului ( complet cu declarații de modă militară) pentru că „cu războiul care se profilează, ele [femeile] sunt mai aproape de luptă ca niciodată”. (NYT Sunday Magazine, 2/16/2003). Să începem o campanie de Presă, pentru că știrile ar trebui să ne țină la curent, nu la rând.
Lydia Sargent este co-fondatoare South End Press și Z Magazine, unde rubrica ei „Hotel Satire” a apărut din 1988. O versiune mai lungă a acestui articol apare în numărul din martie 2003 al Z Magazine, care va fi disponibil și online la adresa www.zmag.org
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează