Există doar două arme în cufa imperială de instrumente; forță și înșelăciune. Ocupația colonială brutală a Irakului ne-a oferit un exemplu generos al celui dintâi, dar axul dublu al înșelăciunii este mai abstrus și mai greu de identificat. Sigur, există propaganda flagrantă care inundă radiourile de dreapta și talk-show-urile politice, dar care ne spune puțin despre programele de dezinformare sponsorizate de stat care pătrund în fiecare domeniu al vieții americane.

Știm acum că administrația Bush a autorizat operațiuni masive de spionaj ilegale și este implicată activ în a planta povești pro-americane în presa străină. Acestea sugerează că teoria generală a administrației despre managementul informațiilor este mult mai extinsă decât imaginația inițial. De fapt, manipularea știrilor și a informațiilor se află în prim-planul războiului împotriva terorii al lui Bush, o strategie cuprinzătoare de control al oricărei informații pe care un cetățean îl aude, vede sau citește de la leagăn până la mormânt. Este un război informațional la o scară care l-ar face pe George Orwell să se înfioreze.

Doar în acest context putem vedea că amenințările făcute de George Bush de a bombarda Al Jazeera sunt complet în concordanță cu abordarea generală a administrației. Controlul informațiilor este văzut ca o necesitate militară, iar cei care modelează o narațiune alternativă sunt dușmanii jurați ai Washingtonului. În acest sens, putem înțelege cum ar trebui distrusă Al Jazeera pentru a deschide calea către o mai mare democrație.

Când observăm incidentele izolate ale strategiei informaționale Bush, pare neconjuns și incoerent. Cum se leagă uciderea jurnaliştilor din Irak de „swift-boating” a lui Dan Rather sau Richard Clarke în presa americană?

Cum se leagă noul program de jurnalism Edward R. Murrow al Condi Rice pentru aspiranții propagandiști americani cu aruncarea în aer a unităților Al Jazeera din Kabul și Bagdad?

Cum se leagă difuzarea poveștilor false în presa străină de operațiunile masive de supraveghere care se desfășoară în țară și în străinătate?

Până când vom reuși să combinăm multele părți disparate ale strategiei de informare a lui Bush, riscăm să vedem aceste activități ilegale ca simple aberații și nu ca niște roți esențiale în mecanismul statului-poliție.

 Nu este nimic arbitrar în norul masiv de secret care s-a instalat asupra administrației Bush. Guvernul și-a construit în jurul său un zid impermeabil care ascunde venalitatea personajelor principale și evită transparența necesară unei democrații sănătoase.

În schimb, administrația și-a apărat utilizarea diferitelor agenții de investigație; inclusiv CIA, Departamentul de Apărare, NSA și FBI, pentru a investiga fiecare domeniu al vieții americane. De fapt, noile prevederi ale Patriot Act (Scrisorile de securitate națională și clauza „lup singuratic”) elimină complet dreptul la intimitate al celui de-al 4-lea amendament (sau „cauza probabilă”) permițând guvernului să spioneze pe oricine. vede de cuviință. Dezvăluirile recente conform cărora organizațiile guvernamentale au spionat activiști antirăzboi, quakeri și ecologisti sugerează cu tărie că Bush acumulează toate informațiile disponibile despre inamicii politici reali sau imaginați.

Este cineva cu adevărat surprins?

Statul de supraveghere este statul polițienesc. Se manifestă în formele previzibile ale cărților de identitate naționale, (care vor fi obligatorii în mai puțin de 2 ani) represiuni crescute, (Legea Patriot, Actul pentru Securitate Internă) desfășurarea armatei în SUA, (Comandamentul Nord și amenințări cu activarea militare în caz de atac terorist, epidemie de gripă sau dezastru natural) și formarea unei poliții secrete. (La începutul acestui an, Bush a format NSS; Serviciul de Securitate Națională, propria sa forță de poliție privată care operează în afara supravegherii Congresului)

Pârghiile statului fascist au fost asamblate cu grijă în spatele unei cortine de fum de demagogie oferită de colegii de călătorie în mass-media corporativă. Și, chiar dacă sprijinul pentru războiul din Irak a scăzut constant, gradul de succes al mass-media în a deruta publicul nu poate fi exagerat. Un număr mare de americani încă mai cred că Saddam fie a lucrat cu Al Qaida, a avut ADM, fie a contribuit la atacurile din 9-11. Acesta este, poate, cel mai șocant exemplu de manipulare mediatică.

Modelul corporativ al mass-media este antitetic libertății personale. Atunci când piața ideilor este redusă la sarcina solitară de a folosi pantofi de săpun și pantofi de tenis pentru afaceri mari, democrația este obligată să sufere. În cele din urmă, mass-media comercială nu poate să nu devină o anexă a instituției politice, dezvoltând legături coluzive cu chiar oamenii pe care ar trebui să-i examineze. Mass-media ca „câine de pază al puterii” este o noțiune romantică fără o bază reală. Mai degrabă, în manifestarea sa actuală, mass-media servește ca un partener junior în „armarea” informației; transformând evenimentele zilei într-o mantră repetitivă care lăuda obiectivele stăpânilor societății.

Dar rolul mass-media în paradigma fascistă nu se limitează la simpla mobilizare a sprijinului public pentru cauze nepopulare. Este o hidra cu mai multe capete concepută pentru a promova interesele sectoarelor corporative și financiare, în timp ce ofusca faptele economice și politice care sunt necesare pentru o democrație puternică. Acest lucru explică de ce poveștile critice ale zilei apar rar în rețeaua Americii sau în programele de știri ale televiziunii prin cablu. Memo-ul de la Downing Street, conformitatea Iranului cu AIEA, rezultatele frauduloase ale alegerilor prezidențiale din Ohio și bombardamentul incendiar din Falluja sunt doar câteva dintre poveștile importante care au fost ignorate sau subestimate drastic în mainstream. Ideea este că „omiterea” știrilor reale este folosită mai des decât sufletul pereche, propaganda. Prin excluderea poveștilor care sunt esențiale pentru modelarea conștiinței publice, mass-media face inevitabile războiul și exploatarea economică.

Recentele alegeri din Irak sunt un exemplu uimitor în acest sens. Fiecare program de știri TV a acoperit alegerile din Irak în același mod; dând de înțeles că au fost o piatră de hotar istorică pe drumul către democrație. Niciuna dintre mass-media nu a oferit o viziune alternativă care să reflecte 62% dintre americani care cred acum că războiul a fost „o greșeală”. Acele opinii au fost evitate cu scrupulozitate în acoperire. Dacă șefii mass-media ar fi vrut echilibru, ar fi putut pur și simplu să introducă opinia larg răspândită că conflictul nu are nimic de-a face nici cu democrația, nici cu suveranitatea, ci este un război colonial sălbatic facilitat de fanatici pentru a controla rezervele prodigioase de petrol ale Irakului. În ciuda eforturilor impresionante ale mass-media de a schimba această concluzie, marea majoritate a oamenilor o acceptă acum ca un fapt.

Mass-media este doar o parte a unei culturi a înșelăciunii care pătrunde în fiecare parte a administrației Bush. Dezvăluirile recente conform cărora Pentagonul punea în ziare străine povestiri „vești bune” ne arată cât de tenace poate fi administrația în apărarea dezinformarii. În loc să-și recunoască vinovăția și să-și ceară scuze, experții de dreapta au apărat acțiunea ca fiind „justificabilă în timpul războiului”.

Acest lucru demonstrează nivelul de angajament ideologic față de minciună printre membrii clasei politice. Este cel mai bun exemplu de mentalitate „scopul justifică mijloacele” care animă actualul regim.

Filosoful francez, Jean-Paul Sartre a spus: „Esența minciunii implică, de fapt, că mincinosul este de fapt în posesia completă a adevărului pe care îl ascunde.”

Comentariul lui Sartre indică narcisismul inerent al minciunii. Acest lucru este valabil mai ales pentru o administrație care consideră că faptele ar trebui limitate la o anumită clasă de oameni care sunt destinați să conducă societatea. Eforturile lor sunt o încercare de a „privatiza” adevărul și de a limita circulația știrilor reale la o super-clasă de plutocrați globali; Bush și cadrele lui. Se așteaptă ca toți ceilalți să abordeze fabulele încurcate care umplu undele de emisie sau fulgeră de la titlurile principalelor ziare ale Americii.

Noul „Departament de Informații Strategice” este o încercare de a instituționaliza minciuna ca o funcție de bază a guvernului. Se confundă perfect cu teoriile administrației privind propaganda, înșelăciunea și managementul percepției. Se presupune că departamentul este implicat în pătrunderea în fiecare domeniu de interacțiune publică, inclusiv pagini web, camere de chat, emisiuni radio, e-mail, ziare străine etc. Oriunde are loc libera exprimare a ideilor este un potențial câmp de luptă în războiul informațional, un război care este îndreptat împotriva poporului american la fel de mult ca împotriva oricărei puteri străine. Această nouă diviziune a Pentagonului, care îndeplinește multe dintre sarcinile fostului TIA, (Total Information Awareness) este concepută pentru a se insinua în fiecare domeniu al vieții americane în căutarea unor modalități mai bune de a controla cetățenii. Este un alt pas uriaș către o tiranie care se apropie rapid.

Nu ar trebui să confundam niciodată confuzările, omisiunile și propaganda administrației ca fiind neintenționate. Minciuna este politică și acceptarea acestui fapt precede orice înțelegere semnificativă a administrației Bush.

---