Sursa: Alte Stiri
Provocările dificile cu care se confruntă lumea de astăzi – criza climatică, pandemia COVID-19, escaladarea Războiului Rece, riscul unui conflict nuclear, creșterea încălcărilor drepturilor omului și creșterea exponențială a numărului de refugiați și de foame – mai mult de cere vreodată intervenția activă din partea ONU, al cărei mandat include menținerea păcii și securității colective, precum și apărarea și promovarea drepturilor omului. Printre numeroasele domenii de politică în care ONU își poate revendica centralitatea se numără domeniul important al păcii și securității, în special în legătură cu escaladarea actuală a Războiului Rece. Acest război, care a fost pus în mișcare de Donald Trump și apoi continuat cu entuziasm de Joe Biden, pare să aibă două ținte, China și Rusia, și două fronturi, Taiwan și Ucraina. Ar părea neînțelept ca o putere în declin precum Statele Unite să se angajeze într-o confruntare pe două fronturi diferite în același timp. Războiul Rece anterior a fost purtat numai împotriva Uniunii Sovietice, iar China are o putere economică vastă și este un creditor principal al SUA. Este pe cale să depășească SUA ca cea mai mare economie din lume, iar în 2018, conform US National Science Foundation, producția sa științifică a depășit-o pentru prima dată pe cea a SUA. Mai mult, logica ar sugera ca SUA să păstreze Rusia ca un aliat, nu un inamic, pentru a o separa de China și pentru a se asigura că nevoile energetice și geostrategice ale Europei – aliatul ei istoric – continuă să fie satisfăcute. Aceeași logică ar sugera ca UE să aibă în vedere relațiile istorice și economice ale Europei Centrale cu Rusia (până la Ostpolitik a lui Willy Brandt).
Este deosebit de îngrijorător să-i vezi pe neocons (politicienii și strategii ultra-conservatori care au dominat politica externă a SUA de la atacul din 2001 asupra Turnurilor Gemene) antagonind Rusia în timp ce îndeamnă SUA să se pregătească pentru un război împotriva Chinei – un război fierbinte al unui tip nou, cu inteligența artificială jucând un rol important – până la sfârșitul deceniului. Puterea media internațională etalată de neocons este doar impresionantă. Așa cum a fost cazul în 2003 cu pregătirile pentru invazia Irakului, asistăm acum la o unanimitate neobișnuită între comentatorii politicii externe din așa-numita lume occidentală. Descrisă mult timp ca un partener comercial important și de încredere, China a devenit dintr-o dată o dictatură în care drepturile omului sunt încălcate masiv, o putere răuvoitoare care își propune să controleze lumea și ale cărei eforturi trebuie, prin urmare, neutralizate cu orice preț. În ceea ce privește Rusia – partener strategic până de curând (de exemplu, în cazul acordului nuclear cu Iranul) –, ea s-a transformat într-o țară condusă de un președinte autoritar și agresiv, aplecat să invadeze Ucraina democratică. Pentru a apăra Ucraina, SUA îi vor oferi asistență militară, iar pentru ca acest lucru să se întâmple, Ucraina va trebui să adere la NATO. Deși este falsă, această narațiune a fost reprodusă, necontestată, în Washington Post și New York Times, apoi amplificată de Reuters și Associated Press și reluată în briefing-urile organizate în ambasadele SUA. Tot ceea ce fac comentatorii occidentali este să-l papagal în mod necritic. Având în vedere toate acestea, este imperativ ca ONU să se facă auzită și simțită, dacă se dorește oprirea derivării către un al treilea război mondial.
ONU are toate informațiile necesare pentru a contracara această narațiune și a neutraliza în mod activ potențialul său distructiv. Ucraina este împărțită după linii etnice și lingvistice, între o parte de vest predominant ucraineană și o parte de est predominant rusă. În anii 2000, rezultatele alegerilor și sondajele de opinie au scos în prim plan contrastul dintre partea de vest pro-UE, pro-NATO și partea de est pro-rusă. În ceea ce privește resursele energetice, Ucraina este dependentă în proporție de 72% de Rusia pentru gaze naturale. Este și cazul altor țări europene (Germania este dependentă în proporție de 39 la sută), ceea ce oferă o idee despre puterea de negociere a Rusiei în acest sens. De la prăbușirea Uniunii Sovietice, SUA au încercat să scoată Ucraina de pe orbita Rusiei și să o aducă în cea a lumii occidentale, transformând-o în același timp într-un bastion pro-american la granița cu Rusia. Conform acestei strategii în două direcții, care vizează integrarea militară și economică, Ucraina urmează să adere la NATO (împreună cu Georgia – care are și o graniță cu Rusia – așa cum a fost aprobat la summitul de la București din 2008) și la Uniunea Europeană. Revoluția portocalie, sau mai degrabă lovitura de stat din 22 februarie 2014, care a fost puternic susținută de SUA, a fost folosită de Occident ca pretext pentru a accelera această strategie. Cauza sa imediată a fost refuzul președintelui Ianukovici de a încheia un acord de integrare economică cu UE, care a lăsat Rusia deoparte. Au urmat proteste, tulburări sociale și represiuni brutale din partea guvernului, în urma cărora au murit peste 60 de persoane. Știm acum că printre manifestanți au existat grupuri fasciste puternic armate. La 22 februarie, președintele a fost forțat să părăsească țara. „Promovarea democrației” condusă de SUA a reușit, iar „revoluția portocalie” a pus în mișcare politicile sale anti-ruse. Rusia a avertizat că consideră că perspectiva aderării Ucrainei la NATO și aderării la UE, cu excluderea Rusiei, este o „amenințare directă”. În următoarele luni, Rusia a ocupat Crimeea, unde avea deja o bază militară importantă.
Anii 2014 și 2015 au fost semnate acordurile de la Minsk, intermediate de Rusia, Franța și Germania. Acordurile au recunoscut specificul etnolingvistic al regiunii predominant vorbitoare de rusă Don River (Donbas) și au prevăzut instituirea de către Ucraina și în conformitate cu legea ucraineană a unui sistem de autoguvernare pentru acea regiune (care se întinde pe Donețk și Lugansk). oblaste). Ucraina nu a respectat acordurile. Acum tensiunile au crescut din nou, deoarece Rusia este acuzată că vrea să invadeze Ucraina. Și s-ar putea să o facă (cu siguranță abținându-se să meargă mai departe decât estul etnic rusesc al Ucrainei) dacă NATO, SUA și UE persistă în ostilitatea lor. Având în vedere aceste evoluții, ne întrebăm dacă Rusia sau SUA sunt cele care au creat tulburări în această parte a lumii. Toată lumea își amintește de criza rachetelor din 1962 și de modul în care Uniunea Sovietică a decis să desfășoare rachete în Cuba. Răspunsul american a fost neînduplecat; aceasta a fost o amenințare directă la adresa suveranității SUA și țara nu va accepta niciodată acele arme la granița sa. Lumea era în pragul războiului nuclear. A fost reacția SUA la acea vreme atât de diferită de poziția actuală a Rusiei, având în vedere intenția Ucrainei de a adera la NATO? Raportul întâlnirii dintre secretarul de stat american James Baker și Mihail Gorbaciov, desfășurat la 9 februarie 1990, a fost făcut public în 2017. Se precizează că în timpul întâlnirii s-a convenit că, dacă Rusia a contribuit la eforturile de reunificare a Germaniei, „nu un centimetru de NATO (...) se va răspândi în direcția estică” (http://nsarchive.gwu.edu). În ciuda acestui fapt și a dizolvării Pactului de la Varșovia, Polonia, Ungaria și Republica Cehă au aderat la NATO nouă ani mai târziu. Mai mult, niciun expert nu pare să-și amintească că atunci când Vladimir Putin a urcat la putere, în 2000, și-a exprimat public dorința ca țara sa să adere la NATO și UE, astfel încât Rusia „să nu devină izolată în Europa”. Ambele cereri i-au fost respinse.
Adevărul este că ONU știe că Rusia nu este agresorul aici și că tot ce trebuie să facă Ucraina pentru ca ostilitățile să înceteze este să respecte acordurile de la Minsk. De ce nu poate Ucraina să rămână o țară neutră, așa cum este cazul Finlandei, Austriei sau Suediei? Dacă izbucnește un război în regiune, acesta va fi purtat pe pământ european, nu american. Aceasta este aceeași Europa care acum puțin peste 70 de ani s-a recuperat din două războaie mondiale infernale care au provocat aproape 100 de milioane de morți. Dacă ONU dorește să fie vocea păcii și securității, așa cum este prevăzut de mandatul său, trebuie să adopte o poziție mult mai activă și independentă decât cea a țărilor implicate. Trebuie să meargă și să vadă singur, in situ, care este situația reală în teritoriile în care marile puteri se ciocnesc și se pregătesc pentru războaie de hegemonie (cunoscute sub numele de războaie de proxy), ale căror consecințe sunt probabil să fie deosebit de grave pentru aliații lor minori. – în cazul de față, Taiwan sau Ucraina, unde multe vieți ar putea fi pierdute, în ciuda faptului că Rusia și China sunt țintele finale ale acestei politici agresive de „schimbare de regim”, iar rezultatul poate fi similar cu ceea ce am văzut în Irak , Libia sau Afganistan. Lumea are nevoie de voci cu autoritate care refuză să se țină de scenariul impus de partidele rivale care se întâmplă să fie în conflict. Cea mai autorizată voce dintre toate este a ONU.
*Boaventura de Sousa Santos este profesor portughez de sociologie la Facultatea de Economie, Universitatea din Coimbra (Portugalia), cercetător distins în drept la Universitatea din Wisconsin-Madison Law School și specialist în drept global la Universitatea din Warwick. Co-fondator și unul dintre principalii lideri ai Forumului Social Mondial. Articol furnizat altor știri de către autor, pe 01.17.2022
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează