Într-o vizită în Africa de Sud în 1998, Jacques Derrida, probabil cel mai eminent filozof în viață din lume, i-a jignit pe mulți sud-africani, sugerând că Comisia pentru Adevăr și Reconciliere (TRC) trebuie înțeleasă ca un exercițiu de uitare. Scandalos! Nu a fost TRC tocmai un mecanism de trecere în viitor printr-o abordare minuțioasă a trecutului? Nu a fost oare un proces de amintire și comemorare, unul considerat, în plus, la nivel internațional ca exemplar – un simbol global al unui refuz nobil de a uita pur și simplu și de a merge mai departe?
Derrida nu a negat dimensiunile memoriei care au informat activitatea TRC. Într-adevăr, el a avut multe lucruri pozitive de spus despre hotărârea TRC în circumstanțe extrem de dificile de a desfășura și de a arhiva atrocitățile apartheid. Și a recunoscut că pretențiile de exemplaritate nu sunt nejustificate.
El făcea un punct în același timp foarte simplu și profund filozofic. Arhivarea, înțeleasă în mod tradițional ca un act de amintire, este la niveluri profunde un simplu act de uitare. După cum a ilustrat-o la un seminar convocat de Universitatea din Witwatersrand, atunci când scriem o notă pe o bucată de hârtie și o trimitem într-un buzunar, arhivăm informațiile astfel încât să le putem uita acum, dar să o recuperăm atunci când avem nevoie. aceasta. Mai mult, el sugera că amintirea și uitarea nu sunt opuși binari – lumina opusă întunericului. Orice amintire este informată prin uitare; orice revărsare de lumină implică aruncarea de umbră.
Nu este intenția mea să explorez aici spațiile filosofice deschise de Derrida. Vreau să iau în considerare pe scurt dimensiunile uitării (înțeles în mod convențional) asociate cu CRT ca proces și ca instituție.
Savanţii, jurnaliştii şi comentatorii au acoperit pe larg procesele de selecţie care au caracterizat activitatea TRC. Mandatul său l-a limitat la un accent restrâns de investigație, și anume, încălcările grave ale drepturilor omului comise în timpul unei părți a erei apartheid. Constrângerile practice au forțat-o să se concentreze și mai îngust – de exemplu, doar aproximativ o zecime dintre victimele care s-au prezentat au avut ocazia să-și spună poveștile în public. Numeroase anchete au fost îngreunate de incompetență, certuri interne, presiuni politice și diverse forme de obstacol. Unele dintre audierile sale s-au desfășurat cu ușile închise. Toate acestea, aș spune, sunt dimensiuni ale uitării.
Noul Partid Naţional a reuşit să forţeze ştergerea anumitor constatări din raportul CVR. În 1998, ANC a lansat o încercare nereușită de a face același lucru. Acum avem IFP să trimită TRC în instanță pentru a contesta concluziile legate de presupusa sa implicare în încălcări grave ale drepturilor omului (a se vedea documentul lui Stan Winer „Raportul de adevăr blocat”). Se poate spune că acestea sunt expresii ale instinctului de uitare.
Pe o notă mai pozitivă, o dimensiune a uitării a fost îmbrățișată de angajamentul TRC față de dezvăluirea publică și de povestire. Nu implic noțiuni simpliste de închidere, sau de iertare și uitare. În centrul efortului TRC a fost rezistența negării și ștergerii. Dar la fel de centrală a fost aducerea vindecării – cu alte cuvinte, spune povestea nu pentru a uita apoi ceea ce s-a întâmplat, ci spune-o astfel încât durerea, vinovăția, angoasa, ura și așa mai departe – ca experiență trăită – poate fi uitat.
Pierderea resurselor de memorie instituțională este o altă dimensiune a uitării. Aici mă refer în mod special la arhiva TRC incompletă și împrăștiată. Un audit amănunțit al înregistrărilor TRC și al înregistrărilor supraviețuitoare ale instituțiilor de securitate din perioada Apartheidului identificate de TRC nu a fost încă efectuat, așa că este imposibil să se ajungă la vreo concluzie fermă. Dar luați în considerare următoarele. Știm că locul în care se află 34 de cutii cu așa-numitele înregistrări sensibile ale TRC fie nu este cunoscut, fie este ascuns de stat. Știm că o mare parte a memoriei electronice a TRC este într-o stare slabă și are, probabil, lacune semnificative. Știm că mulți angajați ai TRC au eliminat înregistrările organizaționale când au plecat. Și știm că cel puțin în cazul dosarelor supraviețuitoare ale Poliției de Securitate, există deja dovezi că înregistrările văzute de TRC sunt acum pierdute.
Inutil să spunem că impactul acestor realităţi asupra dreptului publicului de acces la arhiva TRC este semnificativ. În plus, asigurarea accesului la părțile arhivei aflate în siguranță în custodia Arhivelor Naționale nu este ușoară. Angajamentul de a aminti, în opinia mea, ar face ca aceasta să fie cea mai publică – cea mai deschisă și mai accesibilă – dintre arhivele sud-africane. Nu este. Accesul poate fi asigurat numai prin depunerea cererilor în conformitate cu Legea privind promovarea accesului la informații. Și, după cum mulți descoperă, din cauza unei game de factori, aceasta este o afacere complexă, consumatoare de timp și adesea frustrantă.
Un ultim strat de uitare trebuie să fie deslușit în răspunsul statului la numeroasele recomandări făcute de CRT în raportul său. Acest aspect a fost destul de bine acoperit de mass-media. S-a făcut foarte puțin pentru a acorda reparații victimelor identificate ale încălcărilor grave ale drepturilor omului. Se pare că nu există nicio voință de a urmări urmărirea penală a făptuitorilor care au ignorat procesul de amnistie al TRC sau care nu au reușit să obțină amnistia. Recenta grațiere prezidențială a persoanelor cărora le-a fost refuzată amnistia de către TRC constituie, printre altele, o uitare gravă a procesului de amnistie ca mecanism critic în tranziția către democrație a Africii de Sud. Și, în ciuda unor încercări curajoase ale Arhivelor Naționale, recomandările ample ale TRC cu privire la păstrarea evidențelor de stat au fost în mare parte ignorate.
Când adăugăm toate aceste uitări împreună, aș sugera, nu putem decât să ajungem la concluzia că tipificarea TRC de către Derrida necesită o analiză serioasă. S-ar putea chiar să fim îndreptățiți să mergem mai departe, ajungând la concluzia că, pentru stat, CRT nu este decât un instrument pentru a oferi un semn de cap la amintire în interesul unei uitări mai profunde. Cei care au ajuns la această concluzie – și există un număr tot mai mare – sugerează că, deși statul spune că are de-a face cu trecutul, de fapt intenționează să revină la afaceri ca de obicei cât mai repede posibil.
Totuși, așa cum ar sublinia rapid Derrida, nu există niciodată uitare fără a ne aminti. Și nu există niciodată uitare fără posibilitatea de a aminti. După cum a afirmat el în 1998: „ceea ce credem că am uitat se poate întoarce prin mai multe moduri, moduri imprevizibile”. Din fericire pentru Africa de Sud, are multe persoane și organizații angajate în procese tulburătoare de ștergere și pentru a impune justiția care urmează. Pentru ei, treaba neterminată a TRC nu va fi niciodată uitată.
(Autorul este directorul Arhivei de Istorie a Africii de Sud și un fost membru al anchetei TRC privind distrugerea documentelor oficiale de către guvernul de apartheid)
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează