Fathi Harb ar fi trebuit să aibă ceva pentru care să trăiască, nu în ultimul rând sosirea iminentă a unui nou copil. Dar săptămâna trecută, tânărul de 21 de ani și-a stins viața într-un infern de flăcări în centrul Gazei.
Se crede că este primul exemplu de act public de auto-inmolare în enclavă. Harb s-a stropit cu benzină și și-a dat foc pe o stradă din orașul Gaza, cu puțin timp înainte de rugăciunile din zori în timpul lunii sfinte a Ramadanului.
În parte, Harb a fost condus la acest act teribil de autodistrugere din disperare.
După o blocadă israeliană sălbatică, de un deceniu, pe uscat, pe mare și pe aer, Gaza este ca o mașină care rulează pe fum. Organizația Națiunilor Unite a avertizat în mod repetat că enclava va fi nelocuabilă în câțiva ani.
În același deceniu, Israelul a aruncat intermitent Gaza în ruine, în conformitate cu doctrina Dahiya a armatei israeliene. Scopul este decimarea zonei vizate, intoarcerea vietii in epoca de piatra, astfel incat populatia sa fie prea preocupata sa faca rost pentru a le pasa de lupta pentru libertate.
Ambele tipuri de atacuri au avut un impact devastator asupra sănătății psihologice a locuitorilor.
Harb abia și-ar fi amintit o perioadă înainte ca Gaza să fie o închisoare în aer liber și una în care o bombă israeliană de 1,000 kg ar putea ateriza lângă casa lui.
Într-o enclavă în care două treimi dintre tineri sunt șomeri, nu avea nicio speranță să-și găsească de lucru. Nu-și putea permite o casă pentru tânăra lui familie și era pe cale să aibă o altă gură de hrănit.
Fără îndoială, toate acestea au contribuit la decizia lui de a se arde până la moarte.
Dar auto-imolarea este mai mult decât sinuciderea. Acest lucru se poate face în liniște, în afara vederii, mai puțin îngrozitor. De fapt, cifrele sugerează că ratele de sinucidere în Gaza au crescut vertiginos în ultimii ani.
Dar auto-imolarea publică este asociată cu protestul.
Un călugăr budist sa transformat într-o minge de foc uman în Vietnam în 1963, în semn de protest față de persecuția coreligionilor săi. Tibetanii au folosit auto-imolarea pentru a evidenția opresiunea chineză, indienii pentru a condamna sistemul de caste, iar polonezii, ucrainenii și cehii l-au folosit cândva pentru a protesta împotriva guvernării sovietice.
Dar, mai probabil, pentru Harb, modelul a fost Mohamed Bouazizi, vânzătorul ambulant tunisian care și-a dat foc la sfârșitul anului 2010, după ce oficialii l-au umilit o dată prea des. Moartea sa publică a declanșat un val de proteste în Orientul Mijlociu care a devenit Primăvara Arabă.
Auto-imolarea lui Bouazizi sugerează puterea lui de a ne pune pe foc conștiința. Este actul suprem de sacrificiu de sine individual, unul care este în întregime non-violent, cu excepția victimei însuși, efectuat altruist într-o cauză mai mare, colectivă.
Cu cine spera Harb să vorbească cu actul său șocant?
În parte, conform familiei sale, el era supărat pe conducerea palestiniană. Familia sa a fost prinsă în cearta nerezolvată dintre conducătorii Gazei, Hamas, și Autoritatea Palestiniană (AP) din Cisiordania. Această dispută a determinat AP să reducă salariile lucrătorilor săi din Gaza, inclusiv a tatălui lui Harb.
Dar Harb avea, fără îndoială, un public mai mare în minte.
Până acum câțiva ani, Hamas a lansat în mod regulat rachete din enclavă, într-o luptă atât pentru a pune capăt colonizării continue de către Israel a pământului palestinian, cât și pentru a elibera poporul din Gaza din închisoarea lor fabricată israelian.
Dar lumea a respins dreptul palestinienilor de a rezista violent și a condamnat Hamas drept „terorişti”. Seria de atacuri militare ale Israelului în Gaza pentru a reduce la tăcere Hamas au fost criticate blând în Occident ca fiind „disproporționate”.
Palestinienii din Cisiordania și Ierusalimul de Est, unde există încă un contact direct cu evreii israelieni, de obicei ca coloniști sau soldați, au urmărit cum rezistența armată a Gaza nu a reușit să înțepe conștiința lumii.
Așa că unii au început lupta ca indivizi, țintindu-i pe israelieni sau soldați la punctele de control. Au apucat un cuțit de bucătărie pentru a ataca israelienii sau soldații la punctele de control sau i-au izbit cu o mașină, un autobuz sau un buldozer.
Din nou, lumea a fost de partea Israelului. Rezistența nu a fost doar zadarnică, ci a fost denunțată ca nelegitimă.
De la sfârșitul lunii martie, lupta pentru eliberare s-a mutat înapoi în Gaza. Zeci de mii de palestinieni neînarmați s-au adunat săptămânal în apropierea gardului Israelului, care îi închidează.
Protestele sunt concepute ca nesupunere civilă de confruntare, un strigăt către lume pentru ajutor și o reamintire că palestinienii sunt înceți sufocați până la moarte.
Israelul a răspuns în mod repetat prin stropirea demonstranților cu muniție reală, rănind grav multe mii și ucigând peste 100. Din nou, lumea a rămas în mare măsură impasibilă.
De fapt, și mai rău, demonstranții au fost prezentați drept niște băieți Hamas. Ambasadorul Statelor Unite la ONU, Nikki Haley, a dat vina pe victimele aflate sub ocupație, declarând că Israelul are dreptul să-și „apere granița”, în timp ce guvernul britanic a susținut că protestele au fost „deturnate de teroriști”.
Nimic din toate acestea nu poate fi trecut pe lângă Harb.
Când palestinienilor li se spune că pot „protesta în mod pașnic”, guvernele occidentale se referă la liniște, în moduri pe care Israelul le poate ignora, în moduri care nu vor tulbura conștiința și nu vor necesita nicio acțiune.
În Gaza, armata israeliană reînnoiește doctrina Dahiya, de data aceasta spulberând mii de corpuri palestiniene, mai degrabă decât infrastructura.
Harb a înțeles prea bine ipocrizia Occidentului de a le refuza palestinienilor orice drept de a rezista în mod semnificativ campaniei de distrugere a Israelului.
Flăcările care l-au cuprins au fost menite și să ne mistuie de vinovăție și rușine. Și, fără îndoială, mai mulți în Gaza îi vor urma exemplul.
Se va dovedi lui Harb dreptate? Poate Occidentul să fie rușinat în acțiune?
Sau vom continua să dăm vina pe victime pentru a ne scuza complicitatea în șapte decenii de ultraj comise împotriva poporului palestinian?
O versiune a acestui articol a apărut pentru prima dată în National, Abu Dhabi.
Jonathan Cook a câștigat Premiul Special Martha Gellhorn pentru Jurnalism. Cărțile sale includ „Israelul și ciocnirea civilizațiilor: Irak, Iran și planul de refacere a Orientului Mijlociu” (Pluto Press) și „Disappearing Palestine: Israel's Experiments in Human Despair” (Zed Books). Site-ul lui este www.jonathan-cook.net.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează
1 Comentariu
Acest articol excelent apare de două ori – o dată de Ramzy Baroud și o dată de Jonathan Cook. Ambii scriitori excelenți, dar numai unul dintre ei ar fi putut scrie acest articol. Bănuiesc că Jonathan Cook.