Din anii 1950, economistul argentinian Raúl Prebisch (1901-86) a analizat riscurile dependenței Americii Latine de capriciile economiilor străine: SUA, Marea Britanie, China. Încă din epoca colonială, a fost consemnată la statutul de producător de materii prime, destinate importului de produse finite din Nord. În fostele colonii în care clasa de mijloc copia modelele de consum ale Nordului, fiecare creștere a venitului național înseamnă că importurile cresc mai repede decât exporturile, în detrimentul balanței de plăți. Prebisch a recomandat dezvoltarea industriei locale prin substituirea importurilor.
În Brazilia, terapia de șoc a președintelui Fernando Henrique Cardoso (1995-2002) a avut scopul opus: politica sa a facilitat importurile, ceea ce se presupune că ar stimula productivitatea și competitivitatea. Nu conta dacă balanța comercială s-a prăbușit în roșu, cărțile puteau fi gestionate prin atragerea de capital speculativ străin, încurajat de ratele mari ale dobânzilor.
Din 2010, prețul global al materiilor prime a scăzut cu 40%, iar prețul petrolului a scăzut cu 60% între iunie 2014 și ianuarie 2015. Reacția a fost rapidă: în 2015, creșterea a stagnat în Ecuador și Argentina și a scăzut cu 3% în Brazilia și 10% în Venezuela. Îngrijorați de rapoartele mixte despre economiile emergente, investitorii străini și-au repatriat fondurile în Nord. Discuțiile despre creșterea ratei dobânzii de la banca centrală a SUA, Rezerva Federală, nu au făcut decât să grăbească procesul. Rata de 14.25% oferită de Brazilia (7% din aceasta consumată de inflație) nu a mai fost suficientă pentru a garanta un flux de capital suficient pentru investitorii străini. Potrivit Institutului de Finanțe Internaționale, în 2015 țările emergente au experimentat cea mai mare fugă de capital de când conceptul de „apariție” a fost inventat în anii 1980. Brazilia este printre cele mai afectate. Deși unii au celebrat decuplarea economiilor sudice de cele din Nord cu ani în urmă, balanța de plăți a Braziliei depinde în mare măsură de președintele Rezervei Federale, Janet Yellen.
Guvernele progresiste, conștiente de mecanismul identificat de Prebisch, au încercat să-și reechilibreze economiile prin stimularea sectoarelor industriale. Mai urgent cu cât majoritatea liderilor lor au adoptat o idee din mișcarea comunistă: că în națiunile subdezvoltate, revoluția ar trebui să vizeze mai întâi apariția unei burghezii; și că numai după această fază antiimperialistă se poate lucra pentru o revoluție socialistă.
Ideea de a folosi un grup de angajatori împotriva altuia ar putea părea atractivă. Dar este modernizarea capitalistă întotdeauna ceva de la care capitalul se ferește? Rafael Uzcátegui, un critic al revoluției bolivariane, scrie: „Ipoteza […] este că venirea la putere în Venezuela a unui președinte populist, carismatic, care semăna cu un caudillo, face posibil ca țara […] să se adapteze la schimbările necesare de procesul globalizat de producție” (1). Raționamentul său pare șocant, deoarece eforturile de a stimula industriașii au eșuat până acum. Președintele Hugo Chávez a suferit o lovitură de stat orchestrată, printre alții, de șeful șefilor Venezuelei în 2002, apoi un blocaj în 2003; Chávez a reunit 500 de șefi în 2008 pentru a propune un efort național de relansare a productivității. Într-un discurs de reconciliere, el a folosit cuvântul „alianță” de peste 30 de ori. Cinci ani mai târziu, nu se schimbase nimic. Succesorul său, Nicolás Maduro, a trebuit să reia inițiativa: „Lansăm un apel […] pentru a construi un sector privat naționalist”.
În Brazilia, eforturile președintelui Dilma Rousseff de a mulțumi industriașii au câștigat aplaude de la neoliberal Uite revista: „Președintele a făcut tot ce le-au cerut antreprenorii. Au vrut dobânzi mai mici? Au scăzut la un nivel record. Au vrut un curs de schimb care să favorizeze exporturile? Dolarul este la mai mult de doi reali. Au vrut o scădere a salariilor? Au fost reduse în mai multe sectoare ale economiei.” Și totuși, nici producția industrială, nici investițiile private nu au crescut. Valter Pomar, membru al Partidului Muncitorilor (PT), nu este surprins: „Șefii au o problemă reală: sunt capitaliști. Nu ar fi responsabil din partea lor să aleagă altă cale decât maximizarea profiturilor.” Financiarizarea economiei a înlăturat opoziția dintre capitalul industrial și capitalul speculativ. Pariurile pe produse financiare în Brazilia sau jocurile de noroc pe cursurile de schimb din Venezuela sunt mult mai profitabile decât investițiile în producție.
„Există o mie și una de moduri de a crește cererea”, spune jurnalistul Breno Altman. „Ar putea fi introdus un salariu minim, alături de programe sociale și servicii publice. Creșterea ofertei […] se dovedește a fi o adevărată enigmă, […] guvernele depind de bunăvoința șefilor.” Valter Pomar a ajuns la aceeași concluzie: „Fie statul ia lucrurile în mână și acceptă că va fi o confruntare cu clasa de mijloc. Sau încearcă să-i convingă să joace împreună fără a fi sigur că vor fi de acord.”
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează