Pentru membrii republicani ai Congresului și experții din știrile prin cablu, limitarea câștigurilor superbogaților ar putea suna ca un coșmar distopic. Totuși, așa cum susține autorul Sam Pizzigati în noua sa carte, Cazul pentru un salariu maxim, cei care nu sunt înflăcărați ai pieței libere ar trebui să acorde ideii o considerație serioasă – nu doar ca o politică dezirabilă, ci și una care ar putea fi mai practică decât și-ar putea imagina unii.
În 2010, liderii sindicali au prezentat elitelor de la Davos o propunere pentru un salariu maxim bazat pe raporturi - ceva propus în SUA de către președintele Amalgamated Transit Union, Larry Hanley. Versiunea lui Hanley ar impune ca salariul unui director executiv să nu fie mai mare de 100 de ori salariul celui mai prost plătit al companiei. Cu alte cuvinte, dacă recepționerul sau portarul câștigă 35,000 de dolari pe an, CEO-ul nu ar lua acasă mai mult de 3.5 milioane de dolari. Pentru a-și crește și mai mult salariul, șeful ar trebui să aducă și partea de jos.
În timp ce un decalaj de 100:1 nu se apropie nicăieri de egalitatea impusă în mod rigid, aceasta ar încălca normele actuale din SUA, unde un CEO într-una dintre cele mai mari 350 de firme din țară câștigă o medie de 271 ori cea a unui muncitor tipic, conform Institutul de politici economice.
Desigur, din moment ce marea bogăție a superbogaților nu provine din salarii, ci din opțiunile de acțiuni și din randamentul activelor acumulate, un salariu maxim ar aborda doar un aspect al inegalității. Cu toate acestea, Pizzigati susține că abordarea „predistribuirii” profiturilor corporative prin oprirea salariilor fugitive ale directorilor este totuși o parte importantă a împiedicării creșterii diferențelor.
SAM PIZZIGATI: Este foarte comun, nu doar pe partea conservatoare a gardului politic. Este în esență înțelepciunea convențională a Partidului Democrat. Dar este profund defectuos. Dacă lăsăm bogăția să se concentreze la vârf fără limită, ne subminăm democrația, ne îngroșăm cultura și ne lăsăm economia mai puțin stabilă. Dacă ne uităm din punct de vedere istoric, vedem că epocile în care muncitorii și-au crescut nivelul de trai cel mai semnificativ corespund perioadelor în care ne-a preocupat să contracarăm concentrarea bogăției.
ENGLER: Îl citați pe secretarul de stat pentru Comerț și Industrie al lui Tony Blair, Peter Mandelson, care a spus în 1998: „Suntem extrem de relaxați în privința oamenilor care se îmbogățesc murdar, atâta timp cât își plătesc impozitele”. Această noțiune a făcut parte din acel moment blairit.
PIZZIGATI: Asta e corect. Noțiunea clintoniană corespunzătoare a fost că „dacă sunt șobolani în subsol unde sunt oamenii săraci, îngrijorează-te pentru asta. Nu vă faceți griji pentru ceea ce se întâmplă în penthouse.”
ENGLER: Cred că unul dintre cele mai importante concepte pe care le introduci în cartea ta este ideea de a lega salariul minim cu maxim. Poți vorbi despre asta?
PIZZIGATI: Acum avem o economie de exploatare. Oamenii cu mare bogăție și putere se descurcă mai bine, personal, exploatând oameni cu mijloace modeste sau foarte puține. Cu cât își reduc mai mult, externalizează și subcotează oamenii care lucrează, cu atât câștigă mai mult. Avem nevoie de o societate în care cei mai bogați, cei mai puternici dintre noi să aibă un interes personal în îmbunătățirea bunăstării celor mai săraci. Putem face asta dacă legăm un plafon al venitului din partea de sus la veniturile din partea de jos – dacă creăm, într-un fel, un salariu maxim care este legat de salariul minim.
ENGLER: Scopul aici ar fi de a stimula companiile, astfel încât CEO-ul să nu câștige mai mult de, să zicem, de zece ori suma angajatului cel mai prost plătit?
PIZZIGATI: Da. Și pot exista tot felul de variații pe această temă. Dacă directorii corporativi câștigă în medie de peste 350 de ori mai mult decât câștigă angajații, puteți pune plafonul inițial la 100 de ori la unu și puteți începe să penalizați corporațiile care depășesc acest lucru. Apoi, cu timpul, ai putea începe să scazi raportul.
În anii 1960 și 1950, CEO-ul tipic din Statele Unite ale unei mari corporații a luat acasă între 20 și 30 de ori salariul celui mai prost plătit lucrător din întreprinderea lor. Anul trecut, cel puțin 21 de directori executivi din marile corporații din Statele Unite au realizat venituri de peste 1,000 de ori mai mari decât cel mai prost plătit angajat. Asta înseamnă că acest muncitor ar trebui să muncească mai mult de un mileniu pentru a câștiga cât câștigă CEO-ul într-un an.
Este important de reținut că majoritatea americanilor habar nu au că corporațiile plătesc directorii executivi la acele rate incredibile. De fapt, când îi întrebi pe oameni care crezi că ar trebui să fie raportul potrivit, vor vorbi despre mai puțin de 10 la unu.
Bineînțeles că suntem departe din punct de vedere politic de o astfel de situație. Dar puteți vizualiza o societate în care am avea o rată de impozitare marginală maximă de 100% și am înființat un sistem în care acea rată de impozitare maximă a intrat în vigoare la un anumit multiplu al salariului minim. De exemplu, că de 25 de ori salariul minim devine punctul în care această cotă marginală maximă a impozitului pe venit de 100% intră în vigoare. Acesta ar fi un mod foarte ușor de a stabili un salariu maxim. De fapt, Franklin Roosevelt a propus o rată de impozitare marginală maximă de 100% încă din 1942. Avem un precedent istoric. Ceva de genul acesta este realizabil. Cred că ar trebui să înceapă să intre în conversația noastră politică și există pași pe care îi putem face între timp care ne-ar putea muta în această direcție.
ENGLER: O idee despre care vorbiți este convingerea corporațiilor care primesc sprijin public – fie că sunt contracte guvernamentale, reduceri de impozite sau alte subvenții – să lege salariul executivului cu salariile celor mai puțin plătiți din companiile lor. Uneori vorbim despre aceste tipuri de cerințe ca „acorduri de beneficii publice”. Și, după cum se dovedește, există atât de multe companii care depind de contracte guvernamentale sau scutiri de taxe, încât având aceste mandate ar afecta o mare parte a economiei.
PIZZIGATI: Aproape fiecare corporație majoră își datorează marja de profit, sau sănătatea marjei sale de profit, fie contractelor guvernamentale, fie subvențiilor guvernamentale sau reducerilor fiscale de un fel sau altul. Una dintre cele mai promițătoare abordări din punct de vedere politic din mediul nostru actual este ideea de a valorifica puterea banilor publici împotriva salariului excesiv al CEO-ului. Putem face asta în mai multe moduri: putem refuza contractele de achiziții guvernamentale corporațiilor care au directori executivi care fac de peste 25 sau 50 de ori mai mult decât lucrează angajații lor. Putem refuza scutiri de impozite și subvenții acelorași corporații. Sau am putea supune acele corporații la o cotă de impozitare mai mare decât corporațiile care au rate mai modeste. Dacă am face asta, ar avea tot felul de efecte secundare pozitive. Am încuraja corporațiile cu rate modeste. Am încuraja cooperativele și întreprinderile deținute de muncitori.
PIZZIGATI: La mijlocul secolului al XX-lea, în Statele Unite – precum și în țările importante din Europa de Vest – aveam cote marginale de impozitare foarte mari. Pentru cei 20 de ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, rata de impozitare marginală maximă a fost în jur de 90%. A fost de 91 la sută de-a lungul anilor Eisenhower în anii 1950. Această redistribuire prin codul fiscal a făcut minuni. În un sfert de secol de după război, veniturile reale ale muncitorilor medii s-au dublat. S-a înregistrat o creștere foarte mică la vârf în acea perioadă.
Aceste rate progresive de impozitare au funcționat, dar nu au putut fi susținute nicăieri în lume unde au intrat în vigoare. În Statele Unite și în alte părți, bogații au continuat să bată și să bată codul fiscal până când au primit cotele mai mici și lacunele pe care le urmăreau. Odată cu prăbușirea acestor rate abrupte la vârf, am observat o creștere enormă a inegalității.
ENGLER: De ce cei foarte bogați nu ar ciocana la salariul maxim în același mod în care au ciocănit la codul fiscal?
PIZZIGATI: În codul fiscal, aceștia au un singur stimulent, și anume să scape de cotele mari de impozitare. Dar dacă legăm de sus de jos, atunci stimulentele devin mai complicate. Acum directorii au o altă opțiune: au un stimulent pentru a îmbunătăți bunăstarea oamenilor care lucrează pentru ei.
ENGLER: Care sunt câteva dintre locurile în care această idee de a lega salariile minime și maxime a fost implementată și ce s-a întâmplat acolo?
PIZZIGATI: Cea mai interesantă situație este Spania, cu rețeaua de cooperative Mondragón. În cadrul acestei rețele Mondragón există zeci de întreprinderi, unele destul de mari, care funcționează ca cooperative. La toate aceste cooperative există directori și manageri, dar directorul de vârf din fiecare dintre aceste cooperative nu poate câștiga mai mult de șase ori mai mult decât lucrează cel mai prost plătit. Rețeaua Mondragón a avut mare succes; a durat din anii 1950 și a supraviețuit crizei financiare globale din 2008 mult mai bine decât au făcut-o corporațiile normale. O parte cheie a poveștii de succes este ideea că nu vor lăsa decalajul dintre directori și lucrători să se extindă într-o măsură atroce.
ENGLER: În politica actuală din SUA, chestiile astea pot părea foarte delicioase. Chiar și ceva de genul unui raport de 100 la 1 nu ar avea nicio șansă de a trece efectiv prin Congres – în special cu republicanii care dețin controlul a cel puțin unei camere. Care este valoarea ridicării acestei idei, având în vedere contextul politic foarte ostil?
PIZZIGATI: Cu siguranță avem o clasă politică ostilă ideii. Dar nu avem un public care să fie ostil ideii. Ideea că dolarii noștri din impozite nu ar trebui să meargă către corporațiile care își plătesc directorii executivi de sute de ori decât îi plătesc pe angajații lor: este o idee populară. Legislatorii progresişti încep să înţeleagă asta – şi încep să insiste. În Portland, Oregon, avem deja o jurisdicție politică care a trecut pe drumul a ceea ce eu numesc noua „politică a raportului de remunerare”. Începând cu 2018, pentru prima dată, corporațiile din Portland care au un raport mai mare vor plăti impozite la o rată mai mare decât corporațiile cu un raport mai modest. Legislația în acest sens a fost introdusă în cinci state. La Institutul pentru Studii Politice, am lucrat cu diferite birouri ale Senatului și suntem destul de încrezători că în 2019 va exista o legislație introdusă la nivel federal care să analizeze acest lucru într-un mod cuprinzător. Există deja o legislație în curs la nivel federal care ar lega ratele de impozitul pe profit. Deci nu vom obține un salariu maxim anul acesta, anul viitor sau chiar în următorii câțiva ani. Dar ideea de a stabili principiul că putem penaliza întreprinderile care contribuie la inegalitate, acea idee, cred, se poate vinde politic.
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează