Președintele Donald Trump are 71 de ani, iar Liderul Suprem Kim Jong Un are 27, dar dacă s-ar întâlni vreodată, ar fi un adult în cameră?
Unul dintre ei știe foarte bine că Coreea de Nord nu este o amenințare la adresa păcii mondiale și nici măcar o amenințare serioasă pentru Coreea de Sud. Cel care știe asta nu este Donald Trump. Sau, dacă știe asta, el alege să umfle „amenințarea” nord-coreeană chiar mai mult decât unii dintre predecesorii săi.
Dar stai, nu a tras Coreea de Nord doar o rachetă în direcția generală a Statelor Unite? Da, într-adevăr, și ca orice altă rachetă nord-coreeană (cu excepția celor care au explodat la lansare), a lovit smack dab în Marea Japoniei, în mod neplăcut pentru viața acvatică, dar un pericol pentru nimeni altcineva. La urma urmei, asta este exact ceea ce SUA fac periodic Oceanului Pacific de la baza Vandenberg Air Force din California, provocând în general căscături în întreaga lume.
Secretarul adjunct al Apărării, Robert Work, a asistat la un astfel de test în SUA (al 15-lea sau cam așa ceva în 5 ani) în februarie 2016, după ce le-a spus reporterilor că scopul este de a demonstra Rusiei, Chinei și Coreei de Nord un arsenal nuclear eficient al SUA: „Tocmai de aceea facem asta. Noi, rușii și chinezii facem în mod obișnuit lovituri de testare pentru a demonstra că rachetele operaționale pe care le avem sunt de încredere. Și acesta este un semnal... că suntem pregătiți să folosim arme nucleare în apărarea țării noastre, dacă este necesar.”
Nu numai că această perspectivă este mai puțin reconfortantă, ci include o poveste majoră. Din motive care pot fi evidente, dar nespuse, Coreei de Nord nu i se permite să facă ceea ce fac SUA, Rusia și China. Acesta este prețul de a fi membru al Axei Răului, determinată de SUA. Aceasta poate fi o poziție stupidă de politică externă (Exhiba A: Irak), dar este prostia americană, nu prostia coreeană. Nord-coreenii sunt conștienți de faptul că nu au „rachete operaționale care... sunt de încredere”.
Regulile impuse de SUA interzic altor țări precum Coreea de Nord sau Iranul să urmeze modele raționale de autoapărare, chiar și în fața amenințărilor evidente ale SUA.
Când Coreea de Nord ignoră regulile americane și lovește oceanul cu o altă rachetă, SUA întărește isteria de parcă lansarea nord-coreeană ar fi un act ostil, în timp ce lansările Vandenberg sunt doar stropii benigne de menținere a păcii. Încadrarea americană a lumii este în mod clar nebună, dar suntem atât de obișnuiți cu asta încât aproape că nu mai observăm.
Asta ar putea duce la dezlănțuirea iadului, dar este singurul lucru care se va întâmpla în ceea ce privește Coreea de Nord. Washingtonul este derutat: ce nu înțelege Coreea de Nord despre datoria sa de a face ceea ce îi spune SUA să facă? Creșterea fricii asupra Coreei de Nord nu a funcționat niciodată. Evaluate obiectiv, testele de rachete ale Coreei de Nord demonstrează un program de rachete care se desfășoară fără încetare, cu eșecuri frecvente, precum și succese „terifiante”. Ceea ce a îngrozit Washingtonul în legătură cu lansarea rachetelor nord-coreene din 3 iulie este amenințarea imaginară în prezent că prototipul ICBM de Ziua Independenței ar putea livra un focos nuclear Statelor Unite. Nu se poate. Aceasta este o pură amenințare viitoare, dacă este deloc o amenințare. Captând frica proclamată pe scară largă cu un hype doar modest, Business Insider și-a condus raportul despre noua rachetă nord-coreeană cu următoarele: „Coreea de Nord susține că a lansat prima sa rachetă balistică intercontinentală, sau ICBM, despre care experții spun că ar putea avea capacitatea de a ajunge în Alaska”. (Reuters a crescut antetul, raportând că „unii experți cred că [racheta] are raza de acțiune pentru a ajunge în Alaska și Hawaii și poate în nord-vestul Pacificului SUA.” Ca și în cazul altor rapoarte, acești experți rămân nenumiți și necontestați.)
Despachetează toate astea și ce ai? O revendicare nord-coreeană, umflată de experți anonimi, care vinde cel mai rău scenariu. De asemenea, nord-coreenii au susținut că racheta ar putea lovi orice locație de pe planetă. Deci nimeni nu încearcă să spună adevărul aici. Racheta a parcurs de fapt aproximativ 580 de mile, ceea ce nu este nici măcar aproape de a se califica ca ICBM. Cel mai apropiat punct din Alaska (nu țintă, doar pietre) este la aproximativ 3,000 de mile distanță. Orice punct de pe planetă este la 12,000 de mile distanță, dați sau luați câteva mii.
Dar nord-coreenii au arme nucleare. Da, o fac, poate chiar 20 dintre ele, toate mai mici decât cel pe care l-au aruncat SUA pe Hiroshima. În acest moment, nu există nicio dovadă că Coreea de Nord își poate livra armele nucleare oriunde prin vreo tehnologie mult mai avansată decât căruciorul cu măgari. Prin comparație, arsenalul nuclear din SUA, care avea odată peste 31,000 de focoase, a scăzut acum la 4,000, cu aproximativ 1,900 de metode de livrare oriunde pe planetă și aproape toate aceste focoase sunt de multe ori mai puternice decât bomba de la Hiroshima. Cu toate că unii se îngrijorează cu privire la îmbătrânirea armelor nucleare, SUA nu este nici măcar aproape de a fi o țintă invitantă să atace cu impunitate. Nu pentru a minimiza armele nucleare de orice fel, dar serios, se așteaptă un anumit simț al proporției de la conducerea matură. Chicken Little clăcâiturile de doom iminent nu este o conducere matură.
Nu este suficient 64 de ani pentru a obține un tratat de pace?
Războiul din Coreea a început pe 27 iunie 1950, când Coreea de Nord a invadat sudul. Armistițiul a fost semnat la 27 iulie 1953, punând capăt ostilităților, dar nu și războiului. Există o încetare a focului, dar nu există un tratat de pace. SUA au intrat în război sub auspiciile ONU. Congresul nu a declarat niciodată război, dar a sprijinit războiul cu credite. În prezent, unii din Congres caută o legislație care să-l împiedice pe președinte să întreprindă vreo acțiune militară împotriva Coreei de Nord fără permisiunea explicită a Congresului. Asta nu pare să conteze.
Noul președinte al Coreei de Sud vrea să negocieze cu Coreea de Nord, dar nici asta nu pare să conteze. Coreea de Sud s-a angajat în jocuri de război masive perene cu SUA pe care Coreea de Nord le consideră amenințătoare, la fel ca orice țară vecină care se confruntă cu aceeași realitate. Mai rău, SUA au introdus arme antirachetă în Coreea de Sud fără să-i spună președintelui sud-coreean.
Și președintele Trump dă vina public pe China pentru că nu a adus Coreea de Nord la călcâi, de parcă China ar avea fie această responsabilitate, fie această capacitate. China a crescut comerțul cu Coreea de Nord cu 40%, ceea ce ar trebui să fie un factor de stabilizare, mai ales pe termen lung. Dar SUA cer rezultate pe termen scurt. Ce ar putea face comunitatea mondială pentru a inversa această amenințare în creștere, reală sau imaginară, din Coreea de Nord? Ar ajuta Coreea de Nord să se simtă în siguranță și neamenințată, poate chiar la fel de sigură și neamenințată ca Vermont. Acest lucru, așa cum a argumentat expertul în Coreea Christine Ahn despre „Democrația ACUM”, ar cere președintelui Trump să facă ceea ce pretinde că este bun: să negocieze, să încheie o înțelegere. Ceva asemănător acestui punct de vedere a fost articulat oficial președintelui Trump într-o scrisoare din 28 iunie a unor experți în politici precum fostul secretar de stat George Schultz, fostul secretar al apărării William Perry și fostul senator Richard Lugar: „Ca experți cu decenii de experți în domeniul militar, politic, și implicarea tehnică în problemele nord-coreene, îndemnăm cu tărie administrația dumneavoastră să înceapă discuțiile cu Coreea de Nord... Discuția nu este o recompensă sau o concesie pentru Phenian și nu ar trebui interpretată ca semnând acceptarea unei Coreei de Nord cu arme nucleare. Este un pas necesar pentru stabilirea comunicării pentru a evita o catastrofă nucleară. Pericolul cheie astăzi nu este că Coreea de Nord ar lansa un atac nuclear surpriză. Kim Jong Un nu este irațional și apreciază foarte mult păstrarea regimului său. În schimb, pericolul principal este o greșeală de calcul sau o greșeală care ar putea duce la război.” Un mod mai colocvial de a spune cam același lucru ar putea fi acela că nu controlați un copil mângâiat prin arderea casei, cu excepția cazului în care ești tu însuți un alt copil mângâiat și nu îți pasă atât de mult de casă.
Z
William M. Boardman are peste 40 de ani de experiență în teatru, radio, TV, jurnalism tipărit și non-ficțiune, inclusiv 20 de ani în justiția din Vermont. El a primit onoruri de la Writers Guild of America, Corporation for Public Broadcasting, Viața din Vermont revista și o nominalizare la premiul Emmy de la Academia de Arte și Științe Televizoare.