Evenimentele recente din națiunea vest-africană Coasta de Fildeș au oferit imagini încă proaspete pentru a susține percepția generală despre Africa, că este un continent afectat de crize de tot felul. Dacă nu este vorba de foamete, dezastre naturale, performanțe negative în activitatea economică, conflicte (civile), SIDA, este instabilitate politică și neliniște.
Nu se poate nega că există crize. De exemplu, este o realitate dură că Africa de Sud se află în strânsoarea foametei, iar SIDA nu oferă niciun răgaz. Criza democrației nu este întotdeauna prezentată în imagini, uneori dovedindu-se a fi cauza principală a unora dintre celelalte crize. Problema aici poate fi enunțată destul de simplu. Președinții din Africa au un talent pentru a promova credința că, odată aleși în funcție, ar trebui să rămână la putere pe termen nelimitat, nu, pe viață, pentru că sunt cei mai calificați, sau țara are nevoie de ei, sau nu este nimeni altcineva potrivit să regulă etc.
Comercializarea acestei convingeri și prelungirea ulterioară a mandatului în funcție, așa cum este transpusă în realitate, necesită relaxarea sau „modificarea” constituțiilor pentru a le elimina de prevederi sau prevederi contrare. Acest lucru necesită, de asemenea, etichetarea unor astfel de stricturi constituționale drept pacoste și trimiterea practicii democratice la coșul de gunoi al practicilor străine care sunt neafricane. Nu este surprinzător că președinții din Africa devin practic imposibil de distins de monarhi și, anterior, sistemele de partid unic au servit pentru a oferi mijloace în acest scop.
Cu câteva excepții, de exemplu, regretatul Mwalimu Julius Nyerere din Tanzania, care a renunțat la putere și a deschis calea succesiunii, sau Leopold Sengor din Senegal, care a renunțat la președinție, și, mai recent, Nelson Mandela în Africa de Sud, multe alte țări au greutăți să furnizeze ceva comparabil.
Astfel, în Kenya, Daniel Arap Moi este la putere din 1978 după moartea primului președinte, Mzee Jomo Kenyatta. În Namibia, Sam Nujoma se află în prezent la al treilea mandat. În Zambia, Kenneth Kaunda a fost președinte timp de peste 25 de ani, în cele din urmă a fost forțat să plece când poporul a votat Mișcarea pentru Democrație Multipartid (MMD) la putere în 1991, cu Frederick Chiluba ca președinte. El, la rândul său, dorea să „modifice” constituția pentru a putea avea un al treilea mandat.
Revolta generală din Zambia împotriva acestei mișcări l-a obligat să renunțe și a trebuit să plece. În Zimbabwe, Robert Mugabe a fost la cârma guvernului din 1980, când țara a ajuns sub conducerea majorității. 22 de ani mai târziu, el este încă la putere și foarte hotărât să rămână așa, chiar dacă economia țării se prăbușește și strălucirea sa politică s-a stins până la punctul în care, în cadrul comunității internaționale, a devenit ceva ca un renegat sau un proscris.
Nu, chiar și sancțiunile împotriva țării sunt bandite, amintesc oarecum de imaginea ei din timpul existenței sale anterioare ca Rhodesia. În această criză a democrației, cu năzuința după sistemul de partid unic care ar fi înlesnit practica, pătrundeți în mica națiune Malawi, vecină celor mai amintite.
După 30 de ani de guvernare dictatorială a fostului președinte pe viață, regretatul Hastings Kamuzu Banda, sub un stat unipartid, țara a suferit o reorientare politică majoră, aducând politici multipartide și practici democratice în 1994. Ca garanție împotriva revenirii la dictatură a cărei moștenire a fost, printre altele, un istoric sumbru de încălcări ale drepturilor omului, absența libertății de exprimare sau a presei etc., a fost elaborată o nouă constituție. În aceasta s-au impus limite asupra duratei mandatului de președinte. Titularul poate ocupa funcția pentru două mandate, fiecare cu o durată de cinci ani.
În 1994, depunând jurământul în funcție cu proclamația solemnă de păstrare și apărare a constituției, Bakili Muluzi de la Frontul Democrat Unit (UDF) a preluat funcția. Acum cele două mandate ale sale se apropie de sfârșit. Acum, teoria sau credința despre indispensabilitatea titularului pentru partid, guvern, țară, popor etc., trebuie promovată, comercializată, nu, forțată în gâtul tuturor dacă este nevoie.
Acum, constituția trebuie să fie „modificată” pentru a o scăpa de interdicțiile împotriva menținerii guvernării sale. Efortul inițial de modificare a constituției a fost făcut la începutul lunii iulie, când parlamentul a trebuit să voteze un proiect de lege numit Open Term Bill. Era de a elimina restricțiile privind numărul de ori când titularul își poate depune candidatura. A fost învinsă, după ce a eșuat cu trei voturi pentru a asigura majoritatea necesară de două treimi.
Înfrângerea proiectului de lege a fost o ușurare pentru mulți, a fost motiv de sărbătoare și jubilație pentru unii și sursă de consternare și jenă pentru președinte și conducerea unora dintre principalele partide de opoziție. Ei susținuseră proiectul de lege aparent în conflict direct cu pozițiile declarate ale circumscripțiilor lor pe această temă, ceea ce a dus la pierderea credibilității și a integrității din partea lor. Bineînțeles, au circulat zvonuri că mulți politicieni, inclusiv unii lideri ai opoziției, au fost convinși cu respect, cu stimulente în numerar, să susțină proiectul de lege.
Oricare ar fi adevărul, ideea Termenului Deschis a fost considerată soluționată, iar președintele Bakili Muluzi a recunoscut rezultatul votului. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuia interpretat ca o acceptare a mesajului că mandatul său urmează să se încheie. Cu o vigoare reînnoită, partidul său politic, UDF, a intrat într-un blitz, proclamând că „poporul” vrea ca președintele Muluzi să rămână conducător și să aibă un alt mandat.
Nu este nevoie să intonați pretenții despre indispensabilitatea lui, calificări etc. Trebuie să aibă, cel puțin, un alt mandat. Dacă acest lucru trebuie realizat în detrimentul reducerii sau chiar eliminării (temporare) a anumitor drepturi și libertăți fundamentale consacrate în constituție și protejate corespunzător de aceasta, așa să fie. Astfel, cu o ușoară modificare terminologică, lipsită de semnificație semantică, proiectul de lege a reapărut sub forma unui proiect de lege al treilea mandat, pentru a fi votat din nou în curând.
Opoziția față de proiectul de lege și zgomotul pe care acesta l-a generat i-au îndurat pe actualul și partidul de guvernământ UDF împotriva organizațiilor religioase, a universităților, a segmentelor societății civile și a unei mari părți a țării. Acest lucru l-a forțat pe președinte să interzică demonstrațiile sau adunările în care se comentează proiectul de lege, o interdicție anulată recent de instanțe. Evenimentele din Malawi l-au obligat mass-media și organizațiile religioase să-l acuze pe președinte că recurge la intimidare, denaturarea faptelor, angajarea în practici corupte și nu numai, pentru a-și perpetua regimul și pentru a-și satisface foamea de putere. Da, există o criză a democrației în Malawi.
Din nefericire, preocuparea pentru al treilea termen și repartizarea resurselor în acest scop ascund gravitatea crizelor ale căror imagini alimentează mass-media. Malawi se confruntă încă cu o foamete gravă, performanța sa economică este în teritoriu negativ, standardele academice în instituțiile sale de învățământ sunt în scădere, unitățile de sănătate s-au înrăutățit cu SIDA care continuă să afecteze segmentul productiv economic al populației. Un indiciu al retrogradării unora dintre aceste crize în scopuri politice poate fi măsurat din unele comunicate de presă.
Mafunde este un partid politic recent organizat care se oferă ca o alternativă reală la status quo-ul. Pretinde că este „condus de profesioniști, oameni de înaltă integritate și de bună reputație în societate” și „intenționează să restabilească demnitatea oamenilor și gloria națiunii Malawi prin patriotism”. Recent, Mafunde a emis un comunicat de presă în care condamnă politizarea foametei de către partidul de guvernământ. Scriind în The Chronicle Newspaper din Lilongwe, Malawi, publicat pe 23 septembrie, Mafunde a atras atenția Guvernului Republicii Moldova (Taiwan) asupra faptului că porumbul dat Malawi ca parte a ajutorului pentru ameliorarea foametei, a fost distribuit la mitingurile prezidențiale unde UDF au predominat oficialii de partid.
Mafunde a remarcat că „[R]ul prezidențial de la Nsanje la care a fost distribuit porumb, la fel ca toate celelalte mitinguri prezidențiale, a fost în mod clar o funcție de campanie a partidului UDF. Porumbul de ajutor din Taiwan sau orice altă sursă ar trebui să fie distribuit în mod echitabil pe baza necesității, nu a oportunității politice, de către organele corespunzătoare ale guvernului, cu un plan organizat. Guvernul Republicii Moldova (Taiwan) știe că Bakili Muluzi este președinte doar până în 2004 – nu pentru totdeauna.”
Teza finală este în mod clar un comentariu critic asupra proiectului de lege al treilea mandat. Ideea este prezentată și mai clar în alte comentarii, dar cuvintele lui Martines Namingha din The Chronicle Newspaper din 30 septembrie merită reproducere. Comentând despre înfrângerea cu o săptămână înainte a echipei naționale de fotbal din Malawi, The Flames, de către echipa națională de fotbal a Africii de Sud, Bafana Bafana, Namingha leagă revoltele care au perturbat jocul de pe stadion de politică.
În articol, el face observațiile emoționante că „…[M]alawi este imobilizat la pat cu malnutriție. Economia este grav subnutrită. Standardele de educație se îmbunătățesc, de la rău la cel mai rău. Corupția crește din ce în ce mai puternic, cu escrocherii, porumb, educație, locuințe, Apex, PCC, nerezolvate și lipite ca degetele dureroase.
De parcă acest lucru nu ar fi suficient, companiile locale se închid în fiecare zi și este adevărat că, de la debutul democrației multipartide, peste 25 de companii au ajuns să trimită o mulțime de malawieni fără loc de muncă. Mai sunt încă de plecat, deoarece unele companii sunt deja în secția de terapie intensivă și respirația lor este cea mai grea după taxele mari și lipsa infrastructurii. De asemenea, se vorbește atât de mult despre foame. Oamenii din zonele rurale găsesc viața insuportabilă din cauza prevalenței foametei impuse de guvernul nostru.
Dar poate cea mai îngrijorătoare este poziția dictatorială pe care președintele statului a adoptat-o împotriva oricui ar dori să vorbească deschis împotriva celui de-al treilea mandat”.
Întunericul pierderii în fața Bafanei Bafana este privit ca simptomatic al crizei din țară. Declarația de încheiere a lui Namingha este: „Nu există absolut nimic de sărbătorit în această țară în acest moment. Este timpul pentru doliu.”
Se poate doar spera că se va da seama că liderii vin și pleacă, în timp ce oamenii, în numele cărora se fac multe, trăiesc. Calificarea pentru conducere trebuie să includă angajamentul de a respecta constituția și de a folosi puterea și funcția de președinte pentru a promova participarea semnificativă a oamenilor la gestionarea afacerilor lor. În plus, trebuie să existe un angajament pentru stimularea creșterii economice, îmbunătățirea asistenței medicale, investiții în tineret prin îmbunătățirea facilităților educaționale și a standardelor academice. Amendamentele la constituție necesită temeiuri de principiu.
Sam Mchombo este profesor asociat de lingvistică la Universitatea din California din Berkeley.