Democrații săturați de Irak se confruntă cu o provocare politică formidabilă: dacă vor câștiga în noiembrie, pot elibera țara din războiul ilegal al lui Bush, care aparent nu poate fi câștigat de forțele militare americane și a epuizat resursele materiale și psihice?
Obama și Clinton promit să retragă trupele – ei bine, majoritatea forțelor de luptă până în 2010. Ei nu spun ce vor face cu cei 180,000 de „antreprenori” pe care îi plătesc SUA pentru a face slujbe pe care soldații le-au făcut cândva, sau cum să facă față super -Ambasada de marimea unui Walmart, inca in constructie. Într-adevăr, puțini își pun întrebarea: de ce avem nevoie de o structură atât de obscenă și dominantă dacă plecăm? Nici nu am văzut planuri de a rezolva problema viitorului bazelor americane în Irak sau cum să îi includem pe vecinii Irakului, cei mai preocupați (Siria și Iran), de stabilizarea post-ocupație.
Toți aspiranții politici americani folosesc cuvântul „pace” în același mod în care oamenii spun „să te binecuvânteze” când strănuți: astfel de cuvinte nu înseamnă nimic. Amintiți-vă cum 13 colonii s-au transformat într-un imperiu. A fost nevoie de doar un secol de cucerire – a pământului indian și a teritoriului mexican și spaniol. Acesta este un exemplu de popor iubitor de pace!
McCain este un inconformist pentru că admite implicit că războiul formează un fir de bază în cultura americană. El spune că va păstra trupele americane în Irak la nesfârșit, până când vom câștiga (indiferent ce înseamnă asta). El laudă glorioasa armată care nu a câștigat un război împotriva unui inamic care a ripostat de la al Doilea Război Mondial – și chiar și atunci, datorită forțelor sovietice. Producătorii de arme, Halliburtons și Blackwaters din țară, adoră acest tip de discuții – la fel ca și acționarii lor.
Axiomele politicii americane viticează dialogul onest asupra războiului și imperiului. Distorsiunea apare datorită stenografilor media ca știri zilnice. Bush, care va spune orice, se laudă pentru că a făcut progrese în Irak. Trebuie să traducem acest cuvânt ca „să fac cinci ani de moarte și distrugere”. Ştergându-şi zâmbetul obişnuit de Alfred E. Newman de pe gura lui întoarsă, el a lăudat „progresul” din Irak şi i-a provocat pe democraţii care cer retragerea trupelor. „Indiferent ce deficiențe le diagnostichează acești critici, prescripția lor este întotdeauna aceeași: retragere”, a spus Bush. (USA Today 27 martie)
Optimismul său a intrat în conflict cu faptele când, la sfârșitul lunii martie, au izbucnit lupte în Basra și revolte în Bagdad. Cu încurajarea SUA, guvernul irakian a lansat o ofensivă militară la Basra pentru a submina Moktada al Sadr, rivalul politic al prim-ministrului Nouri al-Maliki. Fracțiunea de prim-ministru se temea că va pierde la alegerile provinciale din octombrie, deoarece publicul îi urăște guvernul. Nu au făcut nimic pentru a furniza apă, locuințe sau locuri de muncă pentru irakienii săraci. Totuși, coaliția lui Maliki și-a aliniat propriile buzunare. Atacul a eșuat. Armata pregătită de SUA a trebuit să se bazeze pe sprijinul aerian și terestre al SUA pentru a-i salva de milițiile lui Sadr. Atât de mult pentru succesul ascensiunii lui Bush! Violența în Irak a crescut.
La aproape cinci ani după ce a pretins că și-a îndeplinit misiunea (1 mai 2003), Bush încă se bate pe spate. L-a detronat pe Saddam Hussein, care „și-a ucis propriul popor”. Guvernul marionetă al lui Bush tocmai a ucis sute de irakieni în Basra. Bush nu vede contradicții.
Dacă SUA se retrag, avertizează el, va urma o paradă a ororilor – bătrânul căscat pe care l-am auzit despre căderea de domino în Asia dacă ne-am retrage din Vietnam. Încă așteptăm sunetul acelor jetoane care se prăbușesc, în timp ce clădirea City Bank domină orizontul orașului Ho Chi Minh. Bush și Cheney repetă scenarii vagi de dezastre. Instituțiile lor de presă (Fox și CNN, de exemplu) reiterează prostiile aproape la fel de des ca reclamele.
Publicul a spus nu acestui război la alegerile pentru Congres din 2006 și în fiecare sondaj. Dick Cheney spune: „deci?” Obsesia lui și a lui Bush de a lua-o pe Saddam a costat viețile a 4,000 de soldați americani, plus peste 30,000 de răniți. Costurile finale se vor ridica la trilioane de dolari.
De altfel, nici Hillary, nici Barack nu se referă la bilanțul colosal al vieților irakienilor. Politicile lui Bush i-au costat pe Washington un imens prestigiu și credibilitate. Minciunile și înșelăciunile lor pot convinge o mică minoritate, dar cea mai mare parte a lumii recunoaște Irakul ca un dezastru neatenuat. A dus la creșterea tensiunilor regionale și a contribuit, de asemenea, la starea de rău economic din SUA. Poate un democrat să recupereze solidaritatea globală generată după 9/11? Sau, antiamericanismul a devenit atât de omniprezent în lume încât faptele lui Bush nu pot fi anulate de un regim de „tip mai drăguț”?
Bush încă susține că irakienii sunt mai bine din cauza invaziei sale. În mod ciudat, majoritatea irakienilor nu pot vedea încă beneficiile morții continue, distrugerii, torturii, închisorii și exilului. Bush pare să creadă că luarea în considerare a acelor factori arată o perspectivă pe termen scurt din partea lor.
„Provocarea în fața noastră”, a scris el, „este dacă răspundem la barbarie al-Qaeda fugind, așa cum speră să facem – abandonând viitorul Irakului, Orientului Mijlociu și, în cele din urmă, propria noastră securitate în favoarea oamenilor însăși responsabili pentru Atrocitățile de săptămâna trecută – sau dacă stăm și luptăm. Pentru mine, există o singură alegere care protejează securitatea Americii – și aceasta este să rezistăm, să luptăm și să câștigăm”. (Washington Post, 26 aprilie 2007)
Imaginați-vă că Bush încă se strecoară și iese din Bagdad când vizitează să-și prezinte marionetele. Când președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a fost în vizită, a călărit în jurul Irakului cu puțină protecție și a primit genul de primire călduroasă pentru care Bush trebuie să se roage.
Insistența lui Bush că se luptă cu Al Qaeda în Irak, astfel încât să nu fie nevoit să lupte cu ei aici, se ciocnește de fapte descoperite de jurnaliștii Patrick Cockburn (The Independent) și Ned Parker (Los Angeles Times). Ei estimează că prezența Al Qaida contribuie cu o mică parte din violența zilnică a Irakului. (Raportul din 2006 al Grupului de Studiu din Irak le susține concluziile.) În mod ironic, Al Qaeda nu a existat în Irak decât după invadarea Bush.
Având în vedere scepticismul publicului cu privire la război și economia în declin, sarcina electorală a democraților din noiembrie ar trebui să fie ușoară. Dar asteapta! Ei controlează ambele Camere și nu au tăiat fondurile pentru războiul din Irak. Un membru anti-război agonizant a spus: „Nu avem voturi pentru a pune capăt. Joe Liebermans și Blue Dogs fac imposibil”, referindu-se la fostul democrat – acum Independent – din Connecticut, care face ecou lui Bush dând vina pe insurgența irakiană. pe Al Qaeda. În 1994, democrații conservatori ai Camerei au format The Blue Dog Coalition pentru a reprezenta poziții mai vulgare și poziții mai puternice împotriva taxelor.
Căutând căi de ieșire, de ce liderii democraților nu repetă pur și simplu recomandarea Grupului de studiu din Irak? Vecinii de est și de vest ai Irakului, Iran și Siria, ar trebui să devină participanți de frunte în contribuția la stabilizarea Irakului după plecarea trupelor americane. „Având în vedere capacitatea Iranului și Siriei de a influența evenimentele din Irak și interesul lor de a evita haosul în Irak, Statele Unite ar trebui să încerce să le implice în mod constructiv”, se arată în raport.
Soluția este evidentă, totuși experții din fotoliu și Solon își strâng mâinile. Dacă SUA retrage, războiul civil ar putea izbucni în Irak. Hei, războiul civil a izbucnit când Shia v. Shia s-au luptat între ei în Basra. Ciocnirile de acolo ar fi trebuit să explodeze pentru totdeauna mitul conform căruia Irakul suferă doar de o ceartă șiit-sunit sau kurd-turkuman-creștin.
Casa Albă a calificat greșit atacul lui Al Maliki ca fiind vizat de criminali și teroriști. Minciuna subțire a fost dezvăluită și chiar și cu ajutorul armatei SUA, forțele guvernamentale au pierdut. Într-adevăr, dacă Sadr nu ar fi cerut o încetare a focului (se presupune că, datorită Iranului), umilirea lui Maliki ar fi fost mai rea. Conflagrația din Basra dramatizează minciunile pe care Bush și Cheney le spun, iar mass-media repetă despre valoarea creșterii și progresului din Irak. De asemenea, a subliniat principalul fapt al ocupației americane: a distrus integritatea societății irakiene. Cu cât rămânem mai mult, cu atât va deveni mai dificil să relipim elementele acelei țări într-o masă coerentă.
Al Qaeda nu a sponsorizat insurgența anti-americană din Irak. Prezența SUA a adus moarte, distrugere și mizerie irakienilor. De aceea suntem urâți.
Demanii ar putea folosi faptele pentru a arăta defectele argumentelor lui Bush pentru a-și menține cursul sângeros. Ei ar putea prezenta retragerea din Irak ca pe o mișcare de stabilizare – o schimbare de la amenințarea de război și cererea de democratizare în stil american. (Amintiți-vă despre alegerile palestiniene din ianuarie 2006 din Gaza; libere și corecte și sub ocupația israeliană. Hamas a câștigat. Din moment ce partidul greșit a câștigat, Bush a spus că alegerile nu au luat în considerare. Un astfel de comportament nu este bine pentru SUA ca intermediar pentru un pace israeliano-palestiniană.)
„Pentru a pleca din Irak”, a spus colegul meu, „pleacă-te”. A uitat că o astfel de mișcare îndrăzneață ar putea necesita invenția transplantului de coloană.
Landau este membru al Institutului de Studii Politice și câștigător al premiului „cel mai bun videoclip activist” de la San Francisco Vide Fest pentru WE DON’T PLAY GOLF HERE (disponibil pe DVD de la [e-mail protejat]