În timp ce te plimbi pe holurile din închisoarea pentru minori în fiecare săptămână, există o senzație ciudată de a depune mărturie despre copilăria aprinsă în flăcări. Privind adânc în măștile cenușii purtate de acești tineri infractori, caut semne vitale care indică că nu este prea târziu pentru o infuzie de speranță.
Nu înseamnă că credința este un concept străin, dar prea mulți au învățat deja riscurile optimismului. Pentru unii, s-au făcut deja prea multe pagube pentru a-și imagina ceva diferit.
Mulți au fost abuzați și neglijați de părinți, tutori sau societate în general și pot relata povești de neconceput despre încălcare într-un efect plat și cadență a cuiva care recitează agenda telefonică. Inocența lor a fost arsă din ei.
Misiunea mea în majoritatea zilelor este să aprind o scânteie din jar, în speranța că se vor imagina un alt sine, o altă viață – ca cineva demn de respect. De multe ori plec simțindu-mă un eșec și jur că nu mă mai întorc. Dar o fac oricum.
Cei mai mulți dintre tinerii cu care lucrez sunt negri săraci sau latini care provin din cartiere prin care majoritatea oamenilor pe care îi cunosc niciodată nu le-au condus niciodată – și nici nu le-ar lua în considerare. Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreodată un tânăr deținut din Bellmeade sau Forest Hills (suburbiile bogate din Nashville). Nu este surprinzător având în vedere că afro-americanii, deși reprezintă 13% din populația națională, locuiesc în 53% din închisori. Această cifră ilustrează în mod clar disparitățile rasiale predominante în sistemul nostru de justiție penală.
În timp ce plec, îmi amintesc de un exemplu clasic de nedreptate rasială: Abu-Ali Abdhur Rahman, un deținut de 52 de ani condamnat la moarte la închisoarea Riverbend din Nashville. La fel ca mulți dintre tinerii infractori pe care îi întâlnesc, copilăria lui Abu-Ali a fost distrusă de la o vârstă fragedă. Pe lângă diverse torturi fizice și sexuale, părinții lui Abu-Ali i-au folosit persoana ca scrumieră (literal) stingând țigările pe corpul lui de 4 ani și bătându-l până când a încetat să țipe. Abuzurile au fost nenumărate și hidoase și, la fel ca mulți dintre tinerii încarcerați pe care îi întâlnesc, cererile lui de ajutor au fost ignorate.
Abu-Ali a dezvoltat tulburări emoționale și psihologice severe de-a lungul anilor și a început să fugă la vârsta de opt ani. Când era adolescent, locuia într-un institut de corecție unde, din nou, a fost supus abuzului sexual – adăugând și mai mult la instabilitatea sa mentală, din nou, Abu-Ali nu a primit niciun ajutor de la autorități.
Înainte rapid până în 1986: Ca adult, Abu-Ali a fost implicat într-un grup de justiție a cărui misiune era să oprească vânzarea de droguri copiilor din comunitatea de culoare. Grupul plănuia să îndeplinească această sarcină prin intimidarea traficanților locali de droguri. Misiunea greșită a mers prost și un cunoscut traficant de droguri a fost înjunghiat până la moarte.
Deși Abu-Ali a fost prezent la crimă și în mod clar implicat, nu a fost prezentată nicio dovadă care să-l dovedească vinovat de crimă de gradul I – pentru care a primit o condamnare la moarte. Dovezile de sânge fizic indică faptul că Abu-Ali nu a comis crima și, deși aceasta era cunoscută de procurorul de stat, John Zimmermann, nu a fost niciodată prezentată juriului.
Abu-Ali, un negru sărac, bolnav mintal, fără mijloace financiare, se baza pe Allen Boyd, fostul său angajator și co-membru al SGM, pentru a plăti taxele legale. După mai multe relații juridice eșuate, Abu-Ali a fost reprezentat de avocații de judecată, Sumpter Camp și Lionel Barrett, care au recunoscut mai târziu că nu s-au pregătit pentru acest caz de crimă din Capitoliu decât cu o săptămână înainte de proces. Nu au chemat martori pentru Abu-Ali și nu au reușit să exploreze istoria lui lungă de boli mintale. Deși procurorul cunoștea boala psihică și abuzul, juriul nu a primit niciodată istoricul social al inculpatului.
Judecătorul care prezida procesul lui Abu-Ali a concluzionat că performanța avocatului a fost substandard. Și în ultimul an și jumătate, 8 din 12 jurați au semnat declarații pe propria răspundere spunând că dacă ar fi cunoscut vreo dovadă sau circumstanțe atenuante, este posibil să nu fi dat pedeapsa cu moartea.
Pentru mulți dintre noi, este dificil să înțelegem cum, în astfel de circumstanțe false, apelurile lui Abu-Ali pentru viață sunt refuzate. Dar este greu de imaginat doar dacă ești obișnuit cu corectitudine. Ca femeie albă din clasa de mijloc, mă aștept să fiu tratată corect și corect. Mulți dintre noi o fac.
Unii sugerează că cazul este complicat, dar întrebările simple nu sunt puse: dacă Abu-Ali ar fi fost alb, educat și din clasa de mijloc, ar fi primit același tratament legal substandard? Dacă Abu-Ali ar fi un membru proeminent al comunității, lipsa clară de dovezi și sfatul ineficient ar crea un protest public atât de asurzitor încât singura alegere a guvernatorului nostru ar fi să acorde clemență?
Dacă suntem sinceri, răspunsurile sunt clare. Privirea la televizor ne învață că este mult mai ușor să-i ucizi pe cei care „nu sunt unul dintre noi”.
Când tinerii infractori mă întreabă dacă cred că lucrurile vor fi vreodată altfel, tresar. Unii dintre ei știu deja că pentru cei care stau în camerele judecătorilor, închisorile sunt pline de cei care „nu sunt unul dintre noi”. Îi privesc drept în ochi și spun: „dreptatea prevalează întotdeauna în cele din urmă”. Ei mă cred rar și, din păcate, nici eu.
Dacă doriți să ajutați la oprirea acestei execuții, contactați Susan Mcbride la: [e-mail protejat]
Molly Secours este un scriitor/vorbitor/activist și o scriitoare care a contribuit la cartea „Should America Pay: Slavery and the Raging Debate on Reparations”. Ea poate fi contactată la [e-mail protejat]
„Numai când încetăm să țipăm de activitate putem auzi murmurul blând al păcii în interior.”
[e-mail protejat] Po Box 68534 Nashville TN 37206
http://www.steveconn.com/molly/index.html (bio page) http://www.steveconn.com/molly/articles/index.html (links to articles) http://www.zmag.org/bios/homepage.cfm?authorID=156 (znet articles)