La fel ca mulți detractori ai Rezoluției 1929 a Consiliului de Securitate, Musavi a numit sancțiunile ONU împotriva națiunii sale nedrepte. Spre deosebire de Ahmadinejad, însă, el nu a respins sancțiunile ca fiind doar o „batistă folosită”. Dimpotrivă, Musavi a vorbit sincer despre implicațiile noii runde de sancțiuni. Poporul iranian va purta povara izolării politice și economice. Indiferent dacă sancțiunile au fost impuse pe drept sau pe nedrept, regimul îi înșală pe iranieni ascunzând consecințele disputei asupra programului nuclear al Iranului. După cum a sugerat Musavi în observațiile sale, această înșelăciune ar trebui să fie așteptată de la un regim care are un istoric deficitar al drepturilor omului.
Mulți detractori ai Rezoluției 1929 a Consiliului de Securitate vor susține că Tratatul de neproliferare nucleară conferă Iranului „dreptul inalienabil” de a urma un program nuclear. Cu alte cuvinte, Teheranul este justificat să își continue programul nuclear și nu ar trebui să se supună așa-numitelor „garanții” (adică inspecții și supraveghere). Deoarece acțiunile Iranului sunt legale, legitime și justificate, sancțiunile împotriva Iranului sunt nedrepte, spun mulți.
Cu siguranță, există ceva adevăr în aceste afirmații. Sancțiunile au un temei juridic complicat și au fost supuse inspirației provocări principiale. Cu toate acestea, criticii nu reușesc să recunoască o legătură foarte importantă între politica externă a Iranului și politica sa internă. Remarcile lui Musavi despre democrația din Iran și modul în care aceasta se leagă de problema nucleară ridică o serie de întrebări:
Simt oare iranienii că țara lor ar trebui să-și urmărească programul nuclear „drept inalienabil”? Ce se întâmplă dacă vine cu prețul sancțiunilor dure și al izolării internaționale? Au fost iranienii de acord cu politica externă a guvernului lor?
Rapoartele contradictorii din partea expaților iranieni și a instituțiilor media fac dificilă definirea opiniei publice cu privire la această problemă. Ceea ce este clar, însă, este că Teheranul continuă să depună eforturi mari pentru a cenzura libertatea de exprimare și a suprima opoziția politică și morală. Musavi subliniază în mod corect că până când iranienii nu vor putea contesta în mod liber politica externă a guvernului lor, regimului îi lipsește suficientă legitimitate pentru a se comporta așa cum o face pe plan internațional. Desigur, observatorii trebuie să analizeze critic dacă sancțiunile multilaterale și mai ales unilaterale sunt legitime, dar rămâne o problemă flagrantă: deconectarea dintre poporul iranian și politica externă a guvernului.
Perspectivele de progres nu sunt încurajatoare. Contestarea regimului este din ce în ce mai dificilă, restrângând spațiul în care societatea civilă și opoziția politică ar putea oferi o alternativă la poziția rigidă a Teheranului în problema nucleară. Din 2009, regimul a devenit din ce în ce mai strict împotriva activiștilor pentru democrație, iar Mișcarea Verde a dispărut. Surse de știri au menționat că ultimele remarci ale lui Musavi ar putea stârni furia regimului.
Dacă Musavi este într-adevăr persecutat pentru remarcile sale, regimul își va fi demonstrat intoleranța față de retorica contrariantă, chiar dacă își păstrează rolul de contrariant la nivel internațional. Pe de altă parte, dacă regimul ar aborda remarcile lui Musavi – chiar dacă nu a făcut progrese substanțiale față de recomandările sale – politica sa externă ar putea păstra mai multă legitimitate.
Forumul de politici globale
Politica globală pe scurt
ZNetwork este finanțat exclusiv prin generozitatea cititorilor săi.
Donează